Două filme care mi-au mers la suflet pe final de an: „The Hand of God“ și „Don’t Look Up“
3 ianuarie 2022 de Oana Borviz •
Două filme mi-au mers la suflet la finalul anului trecut: „The Hand of God“ al lui Paolo Sorrentino și „Don’t Look Up“ al lui Adam McKay (ambele pe Netflix). Primul este un fel de portret al regizorului la adolescență, într-un Napoli plesnind de viață; al doilea este un fel de portret al omenirii în fața unui dezastru natural.
Cu gura căscată
„The Hand of God“ este primul film de Sorrentino pe care l-am văzut și care mi-a făcut poftă să-i caut și celelalte filme (văzusem câteva episoade din „The Young Pope, dar nu se pune).
Acțiunea se petrece în anii ’70 la Napoli, unde Fabietto Schiesi (Filippo Scotti), un tânăr introvertit și sensibil în vârstă de 17 ani, trăiește la adăpostul familiei lui iubitoare. E pasionat de fotbal, ca toți italienii, și îl adoră pe Diego Maradona, care joacă în echipa de fotbal Napoli chiar în perioada adolescenței lui. Are un frate mai mare, care participă la audiții pentru un film de Fellini, o soră pe care nu o vedem niciodată, o mamă amuzantă care suferă că soțul o înșală și un tată care vine și pleacă, mereu șarmant. În rest, sunt vecini duși cu pluta, mătuși sexy, cineaști pasionați, prieteni neașteptați.
Totul începe ca o comedie și se continuă ca o dramă. Viața colorată a orașului Napoli, scăldat de apă, soare, muzică și film, agitația familiilor italiene, iubirile lor zgomotoase alcătuiesc atmosfera în care trăiește Fabietto. Lentoarea zilelor de vară, plictisul, sexul, conversațiile amuzante – totul se desfășoară cu atâta naturalețe încât nimic deosebit nu pare să se întâmple.
Dar acolo, în miezul vieții de zi cu zi, se petrec multe: unii înnebunesc, alții au revelații, unii își pierd viața, în timp ce alții învață să o ia de la capăt. E și cazul lui Fabietto, care nu crede că mai poate fi fericit după ce părinții lui mor într-un accident domestic.
Scăparea adolescentului este imaginația, singura realitate în care vrea să se scufunde cu totul ca să nu mai simtă nimic din ceea ce-l doare. Întâlnirea lui cu regizorul Antonio Capuano (un mentor chiar în viața reală a lui Sorrentino) este, din acest punct de vedere, definitorie. „Să nu cedezi niciodată“, îi spune Capuano după ce-l trece prin testul sincerității, iar băiatul asta face: își ia bocceluța și pornește spre cetatea eternă, Roma.
Deși este vorba de momentul în care un adolescent realizează că vrea să devină regizor, mie mi-a plăcut tocmai faptul că povestea nu este concentrată pe platourile de filmare sau în jurul discuțiilor despre film. Acestea există, sunt repetiții la un film de Capuano, cu un actor agățat la zeci de metri înălțime, sunt discuții despre Fellini, monologuri scenice. Dar viața este mult mai prezentă în filmul lui Sorrentino decât universul cinematografic, esența ei e mult mai tare decât cea a ficțiunii.
Sorrentino reușește într-un fel foarte subtil să surprindă interesul adolescentului pentru cinema: pune accent pe privire, pe acel mod direct și sublim de a intra în contact cu lumea. El știe că a privi este o condiție primordială a vocației de cineast, că ăsta este primul și cel mai important pas în devenirea unui regizor și de aceea insistă pe expresia facială a băiatului, pe mirarea care-l învăluie la fiecare contact vizual, la fiecare descoperire de frumos. Fabietto se uită cu gura căscată la sânii descoperiți ai mătușii, la întinderea de apă, la actrița de pe scenă, la Maradona, la viața care-l așteaptă.
La fel m-am uitat și eu la filmul ăsta, care mi-a adus aminte de adolescență și de tăria viselor.
Deschide bine ochii
Și „Don’t Look Up“ este primul film din filmografia lui Adam McKay care ajunge la mine (înțeleg că e un maestru al comediei și că are destule filme care demonstrează asta: „Anchorman“, „Talladega Nights“, „The Other Guys“).
„Don’t Look Up“ e genul de film de care, cred, că avem nevoie, e unul din prea puținele (din păcate) care au ca subiect dezastrele naturale și care ne face să ne gândim la o apocalipsă climatică iminentă. Potrivit unei analize din 2016 a universităților Yale și George Mason, mai mult de jumătate dintre americani „care sunt interesați de încălzirea globală vorbesc rar spre deloc despre asta cu familia și prietenii. Vă imaginați cum stă treaba la români!.
Despre ce e vorba? O studentă la astronomie, Kate Dibiasky (Jennifer Lawrence) descoperă o nouă cometă și, împreună cu profesorul ei, Dr. Randall Mindy (Leonardo DiCaprio), realizează că aceasta se îndreaptă spre Pământ, urmând ca în șase luni să provoace extincția întregii planete. Cei doi fac tot ce le stă în putință pentru a înștiința populația și pentru a evita dezastrul – vorbesc cu consiliul prezidențial de la Casa Albă, apar în emisiuni tv, pornesc campanii de conștientizare a dezastrului -, dar vocile lor sunt prea mici pentru o lume prea mare. Reacția umanității la iminentul dezastru este dezarmantă: politicienii profită de situație ca să urce în sondaje, miliardarii în tehnologie visează să extragă minerale prețioase din cometa ucigașă, oamenii obișnuiți fac mișto de oamenii de știință.
Cometa este o metaforă a schimbărilor climatice iar McKay nu putea găsi un actor mai potrivit pentru rolul apărătorului Pământului decât Leonardo diCaprio, care activează de mulți ani împotriva schimbărilor climatice. diCaprio este și aici minunat (cel mai mult mi-a plăcut în „The Revenant“, pentru care a primit Oscarul), în rolul profesorului genial, dependent de Xanax, cât se poate de pămpălău dar și capabil de discursuri agresive.
Jennifer Lawrence joacă un rol clișeistic, de tânără inteligentă și răzvrătită care urlă și înjură pentru a se face ascultată; Cate Blanchett e fermecătoare în rolul jurnalistei sexy, superficiale; Meryl Streep intră perfect în rolul președintei lipsite de viziune și profunzime; Jonah Hill este enervat ca șef al personalului de la Casa Albă. Timothée Chalamet, care îmi place cam în tot ce apare, aici are un rol cam insipid.
Poate că „Don’t Look Up“ nu e cel mai bun film al lui McKay (internetul e plin de articole despre acest aspect, la fel cum e plin de păreri pro și contra vizavi de acest film), dar mi se pare foarte frumos cum a sudezat el aici drama cu comedia și satira, reușind să-i facă pe foarte mulți intre noi să se gândeaască la ceva ce ni se poate întâmpla oricând.
Filmul lui aduce în discuție și multe teme actuale precum rolul mediei în societate, puterea rețelelor sociale, contradicțiile dintre oamenii de știință, politicieni și marii investitori, impactul campaniilor sociale asupra populației (Look up îi provoacă pe oameni să deschidă ochii și să conștientizeze dezastrul, Don’t Look Up îi îndeamnă să închidă ochii, să rămână în bula lor de indiferență și ipocrizie).
Cu acest film McKay a făcut un portret al omenirii cât se poate de întunecat, dar scopul nu a fost doar acela de a ne regăsi cu toții în el, ci mai ales de a conștientiza că încă mai avem șansa să schimbăm lucrurile în așa fel încât noi și Planeta Albastră să fim bine.
