Adriana Ștefan: ”Atunci când scriu, neprevăzutul este un partener pe care mă pot bizui întotdeauna”
3 iunie 2024 de Oana Borviz •
În 2022, când i-am luat un interviu Adrianei Ștefan despre primul ei volum de povești pentru copii (”Povești pe nerăsuflate”), știam că acesta va fi doar începutul unei serii de cărți marca Adriana. Iar asta pentru că îi citisem deja poveștile pe dridriana.ro și înțelesesem cât de diferite sunt față de ceea ce exista pe piața editorială de la noi.
Și iată că nu au trecut decât doi ani până când cel de-al doilea ei volum de povești să vadă lumina tiparului. ”Povești care te trag de mânecă” a fost lansat acum câteva zile la Bookfest intrând rapid în top cinci Humanitas Junior, pe locul al treilea după ”Muntele cu uşi” de Cătălin Pavel și ”Ursul care voia să fie fericit” de Eric-Emmanuel Schmitt.
Deși încă nu am ținut în mână cartea (am citit-o în format PDF), cele 21 de povești m-au transportat instant în copilărie, unde m-am întâlnit cu prietenii de joacă, cu aromele bucătăriei și cu toate poznele de care eram pe-atunci în stare. (Au ajutat la teleportare și ilustrațiile Biancăi Bratu:)
Am vrut să știu cum s-a născut acest al doilea volum și ce rol a avut neprevăzutul în scrierea poveștilor, așa că i-am adresat Adrianei câteva întrebări. Așa am aflat, de pildă, de unde i se trage talentul de povestitoare, care sunt mâncărurile preferate, cât de mult se bizuie pe inspirație sau ce i-ar spune Adrianei din copilărie dacă ar fi posibilă întâlnirea cu ea. Și am mai aflat că Adriana știe că o povestea la care scrie este bună dacă în acele momente uită de sine și se amuză.
Eu am uitat complet de mine și m-am amuzat copios în timp ce citeam cartea, ceea ce sunt convinsă că vi se va întâmpla și vouă:)
Iată-te la cel de-al doilea volum de povești, pe care l-ai botezat ”Povești care te trag de mânecă”! O să te rog să ne povestești un pic despre cum ai ajuns la sintagma asta atât de frumoasă și cât de nevoie crezi că este de astfel de povești!:)
Cândva, la începutul aventurilor mele în lumea poveștilor, mi-am spus că, dacă ar fi să scriu de-adevăratelea, mi-ar plăcea să pot scrie povești altfel, care să nu ne lase indiferenți și despre care să știm clar dacă ne plac sau nu. Mă plictisesc poveștile despre care, la final, pot spune doar un „a fost frumos”. Le prefer pe cele care îmi provoacă o reacție, care mă trag serios de mânecă, pentru că ele mă ajută să înțeleg mai bine lumea în care trăim.
Volumul s-a născut ca și primul, din povești pe care le-ai scris pe site, sau a avut alt parcurs?
Volumul acesta cuprinde doar câteva texte care au fost publicate și pe site. Am scris poveștile din acest volum având în minte, din start, copii ceva mai mari (probabil pentru că și copiii mei cresc și, astfel, principala mea sursă de inspirație se schimbă de la o zi la alta). Practic, „Poveștile care ne/te trag de mânecă” sunt surorile un pic mai mari ale „Poveștilor pe nerăsuflate”.
Dacă ar fi să numesc un element comun al poveștilor tale aș alege neprevăzutul. Și asta pentru că nimic din ce te aștepți să se întâmple nu se întâmplă, întâmplările te iau pe sus, o direcție duce mereu spre alta iar finalurile sunt total neașteptate. Acest neprevăzut este una din mizele tale sau el se strecoară firesc, în scrisul tău?
Atunci când scriu, Neprevăzutul este un partener pe care mă pot bizui întotdeauna. Faptul că apare atunci când mă aștept cel mai puțin, mi se pare tare amuzant. Sper că nu vă imaginați că bate la ușă și cere voie să intre în poveste, dimpotrivă! Dă buzna și-mi dă peste cap toate planurile pe care le-am avut în minte la începutul poveștii. Trebuie să recunosc că mi-e tare simpatic pentru felul lui de a fi, mai puțin în momentele în care mi se pare de-a dreptul enervant.
În afară de faptul că ți s-a citit, a existat cineva în copilăria ta care inventa povești pentru tine?
Nu-mi amintesc să fi inventat cineva povești pentru mine, dar nici nu era nevoie pentru că am crescut înconjurată de povești. Toți cei din familia mea (părinți, unchi, mătuși, bunici) erau mari povestitori. Îmi amintesc cu drag de întâlnirile noastre în jurul mesei, presărate mai mereu cu amintiri din copilărie și din tinerețe, care mai de care mai haioase. Într-o zi, poate, îmi voi lua inima în dinți și le voi scrie.
Există sâmburi de povești care au stat cuminți în subconștientul tău ani la rând și care au încolțit în poveștile tale de-acum?
Poate există astfel de sâmburi, poate că nu, eu nu i-am detectat încă. Există, însă, o întrebare care îmi revine în minte cu fiecare nouă poveste pe care o scriu: chiar trebuie ca lucrurile să fie așa cum sunt? Această întrebare o atrage, evident, pe alta: de ce nu ar putea lumea să fie altfel? Și uite așa am ajuns să scriu povestea „Lumea pe dos”, cea care se află în deschiderea volumului „Povești pe nerăsuflate” și care are un succes formidabil la copii.
Ce apare mai întâi în mintea ta atunci când te gândești la o poveste nouă: o idee de intrigă, un personaj, o temă?
Fiecare poveste are propriul punct de plecare: poate fi gândul unui personaj (personaj despre care eu nu știu încă mare lucru), poate fi o temă sau o întrebare care mă frământă sau pot fi, pur și simplu, câteva cuvinte de început care mă incită să le caut continuarea.
Ce faci cu poveștile care nu-ți ies?
De cele mai multe ori, poveștile care nu-mi ies, rămân neterminate. După un timp suficient de lung cât să fi uitat ce am vrut de la ele, revin asupra acestor texte, negociem puțin și dacă nu ajungem la niciun rezultat, le șterg repede-repede din calculator ca să nu ne mai încurcăm reciproc.
Cum știi că o poveste pe care tocmai ai terminat-o este bună?
Semnele unei povești bune îmi sunt destul de clare: în primul rând, îmi dau seama încă de la primele fraze dacă textul pe care îl scriu are șanse să devină o poveste; în al doilea rând, dacă am uitat de mine și, mai ales, m-am amuzat scriind, nu mai există nicio urmă de îndoială. Să nu uităm, însă, că suntem foarte diferiți și că o poveste pe care eu o consider foarte bună, pentru altcineva poate fi extrem de proastă.
Pentru că poveștile tale sunt pline de arome – înghețată, supe etc – sunt curioasă care e mâncarea ta preferată și ce gust din copilărie a rămas cel mai pregnant în memorie?
Este cea mai grea întrebare de până acum, pentru că îmi place să mănânc și nu sunt mofturoasă. Dar, la prima strigare, au răspuns prezent supa de pui cu găluște din griș și prăjitura cu mere.
Cum s-a schimbat viața ta de când scrii și publici povești? Ți-ai modificat programul de zi cu zi, modul de a te organiza, de a-ți gândi vacanțele etc.?
În mare, viața mea este aceeași. În mic, vânez fiecare moment în care pot fi singură și fără pic de factor perturbator prin preajmă, pentru a-mi ordona gândurile și a le convinge că merită să fie transcrise pe pagina de hârtie (care e o pagină deschisă în Word, de fapt).
Mai ai și alte preocupări creative în afară de a născoci povești?
Ce interesant ar fi fost să pot răspunde afirmativ… dar nu este cazul.
Dacă primele povești erau inventate pentru copiii tăi, acum pe cine ai în minte atunci când le născocești?
Atunci când scriu, sunt cu adevărat în poveste și pot intra, pe rând, în pielea fiecărui personaj. Nu știu dacă am în minte pe cineva anume, însă știu că suntem în poveste cu toții, în același timp – eu, copiii pe care-i cunosc, părinții lor, prietenii și toți cei cărora le place universul acesta al cărților pentru copii.
Care e cel mai frumos moment din procesul de concepere a unei povești?
Cel mai mult îmi place atunci când situația îmi scapă de sub control, când intră în scenă neprevăzutul, cu întreaga lui suită de acțiuni și personaje nepoftite.
Imaginează-ți că te întâlnești cu tine, cea din copilărie! Ce i-ai spune Adrianei de atunci?:)
Ai încredere, într-o zi îți vei găsi locul în poveste!
