„Iubita pictorului“ de Simone van der Vlugt – fragment
27 ianuarie 2022 de Oana Borviz •
Știți deja cât mi-a plăcut cartea asta, am scris despre ea și am tot lăudat-o. Am apreciat cum a scos Simone van der Vlugt din anonimat o femeie dându-i voce și personalitate. Am fost surprinsă să descopăr un altfel de Rembrandt, ursuz și răzbunător. M-a impresionat felul în care această autoare de thrillere și romane polițiste a prins în poveste detalii din biografia pictorului, atmosfera Amsterdamului din secolul al XVII-lea, cutezanța femeii într-o epocă potrivnică ei.
„Iubita pictorului“ e un roman bazat pe documente făcute publice în 1965, are un stil curat și o poveste care te acaparează de la început. Cartea a apărut de curând în colecția „Biblioteca Polirom. Seria Actual”, fiind tradusă din limba neerlandeză de Gheorghe Nicolaescu.
Mai jos găsiți un fragment oferit de prietenii de la Polirom. Este despre primele zile petrecute de Geertje Dircx (protagonista) în casa lui Rembrandt și despre atmosfera din atelierul lui de lucru. Am atașat și un scurt fragment audio care evocă aceeași atmosferă:)
Fragment din „Iubita pictorului“ de Simone van der Vlugt
„Rembrandt a mâncat în picioare o bucată de pâine cu caşcaval, a băut o cană de bere şi s-a dus la treabă. Am întrebat-o pe Neeltje dacă şi ucenicilor, care soseau unul câte unul, li se dădea ceva de mâncare.
— Nu, ei mănâncă dimineaţa acasă, a spus Neeltje. Doar la prânz li se dă ceva, hering cu pâine.
Până s-a apucat ea de treburile zilnice, eu l-am îmbrăcat pe Titus. Apoi i-am dat terciul în salonul de zi, unde Saskia putea să se uite la noi. Zăcea obosită, sprijinită de o pernă, şi a vorbit puţin. Din când în când i se închideau ochii şi iar i se deschideau de cum o apuca un acces de tuse.
Când Titus aproape că a terminat de mâncat, mama lui adormise. L-am luat şi am închis uşa în urma mea. Şi acum ce trebuia să fac? Ce ar fi făcut Saskia? Habar n-aveam. Puteam s-o întreb pe Neeltje, însă preferam să mă îndrume Rembrandt, aşa că m-am dus cu Titus în braţe în curtea interioară.
Era urcat pe o scară şi lucra cât se poate de concentrat. Fiindcă acum nu mai era acoperită, mi-am ridicat ochii spre pânza imensă, scăldată în lumina palidă a dimineţii.
Era un tablou înfăţişând câteva gărzi cetăţeneşti, destul de întunecat, cu nişte dungi de lumină doar în mijloc. Dar acolo chiar era o izbucnire de vioiciune şi culoare: o îmbinare de roşu aprins, verde ca muşchiul şi galben văratic, împănate cu felurite nuanţe de maro şi auriu. Gărzile tocmai ieşiseră pe poarta oraşului şi, în planul din faţă, un bărbat într-un costum negru de postav, cu o eşarfă roşie pe deasupra, le arăta direcţia. Lângă el era un alt bărbat, îmbrăcat în brocart auriu aproape sclipitor.
Ce să mai spun despre acea pictură? Nu prea o înţelegeam. Atâtea lucruri îţi atrăgeau privirea, încât aproape că nu ştiam unde să mă uit. Toţi oamenii din tablou erau ocupaţi cu ceva: unul se îngrijea de muschetă, altul bătea toba, alţi câţiva bărbaţi stăteau de vorbă în aşteptarea plecării, în timp ce o fată tocmai trecea printre ei.
Era o scenă pe care o mai văzusem deseori şi în Hoorn: ultimele minute înainte să-şi înceapă garda rondul, când bărbaţii se adunau şi fiecare îşi ocupa locul. Dar de ce alesese Rembrandt tocmai acest moment şi nu defilarea glorioasă prin oraş? Mi se părea cam ciudat.
Titus s-a răsucit pe jumătate în braţele mele şi a scos un ţipăt de bucurie când şi-a descoperit tatăl.
Rembrandt şi-a întors capul spre noi.
— Nu vreau să fiu deranjat când lucrez, a spus el tăios.
— Scuzaţi-mă, domnule, însă mă întrebam ce trebuie să fac. Vreau să zic, ziua e orânduită într-un anume fel sau…?
— Trebuie să ai grijă de băiat, nimic altceva. Fă ce vrei, ieşi cu el la aer, mergeţi la plimbare sau ceva. Asta-i place.
— Foarte bine, aşa o să fac. Şi dacă tot ies la plimbare, pot să fac şi nişte cumpărături. Aveţi nevoie de ceva?
S-a uitat o clipă gânditor în gol şi a răspuns că nu i-ar strica un pic de pigment roşu. Pe Breestraat, chiar în capăt, era o prăvălie cu materiale pentru pictură, de-acolo puteam să-l iau.
Privirea mi-a rătăcit înapoi spre tabloul cu gărzile şi am spus:
— Pentru eşarfa căpitanului, nu-i aşa?
Rembrandt s-a răsucit pe jumătate spre mine şi a încuviinţat din cap.
— Da, pentru căpitan. E Frans Banninck Cocq. O să-l vezi în curând aici – trece mereu să se intereseze cum merge treaba.
O spusese pe un ton morocănos, însă resemnat, ca şi cum s-ar fi împăcat cu gândul acelor vizite.
— Şi-aici cine e? l-am întrebat arătându-i din cap figura în costum de brocart auriu.
— Locotenentul Willem van Ruytenburch, a răspuns el numaidecât. O companie de gardă are cam o sută optzeci de oameni, însă aceşti doi domni sunt cei mai importanţi. Ei conduc trupa.
Pentru cineva care nu voia să fie deranjat, devenise brusc surprinzător de vorbăreţ. M-a privit atent şi m-a întrebat:
— Cum ţi se pare?
Întrebarea m-a luat pe nepregătite. De ce l-ar interesa părerea unei dădace? Pe-atunci încă nu ştiam că pe Rembrandt îl interesa orice părere, cea a oamenilor „simpli“ poate chiar mai mult decât a patricienilor.
— Puţin cam întunecat, am spus. Însă frumos.
A zâmbit şi s-a apucat din nou de lucru.”
Despre „Iubita pictorului“ de Simone Van der Vlugt conform editurii Polirom:
„O incursiune pasionantă în Amsterdamul secolului al XVII-lea, prin intermediul tablourilor lui Rembrandt.” (Sud Ouest)
În 5 iulie 1650, în timp ce merge pe un drum de ţară din împrejurimile Amsterdamului, Geertje Dircx e ajunsă din urmă de o trăsură cu portărei ai magistraturii care au primit sarcina să o aresteze şi să o ducă la casa de corecţie pentru femei din Gouda. Când i se aduce la cunoştinţă că a fost condamnată la doisprezece ani de detenţie, fiind găsită vinovată de furt, dezicere de contract şi desfrâu, femeia îşi dă seama că în spatele acestui verdict se află Rembrandt van Rijn, bărbatul în casa căruia a locuit vreme de opt ani, mai întâi doar ca dădacă a lui Titus, fiul pe care renumitul pictor l-a avut cu soţia sa, Saskia, iar după moartea acesteia, şi ca iubită. După ce a studiat documente de epocă ignorate multă vreme, Simone van der Vlugt şi-a propus în noul ei roman istoric să reabiliteze imaginea lui Geertje Dircx, oferind astfel o perspectivă surprinzătoare asupra unei părţi importante din biografia lui Rembrandt.
„Într-un stil direct, cu o forţă evocatoare care ne apropie trecutul, Simone van der Vlugt scrie o carte cu mesaj feminist, ce repune pe deplin în drepturi o eroină uitată a istoriei.” (Les Echos)
„Van der Vlugt împleteşte impecabil şi cât se poate de firesc istoria cu fantezia.” (Noordhollands Dagblad)
„Un roman intim, răscolitor, splendid şi minuţios documentat.” (Beaux Arts Magazine)
Simone Van der Vlugt (n. 1966, Hoorn) este una dintre cele mai îndrăgite scriitoare neerlandeze contemporane. Pasionată de scris încă din copilărie, a trimis primul manuscris la o editură la vârsta de treisprezece ani. A debutat în 1995, cu un roman istoric despre vrăjitoare, Talismanul, care s-a bucurat de mare succes. A publicat mai multe thrillere, un ciclu de romane poliţiste ce o are în centru pe detectiva Lois Elzinga şi care a stat la baza serialului Lois (2018), romane istorice, dar şi cărţi pentru copii. Mare parte dintre acestea au fost traduse în mai multe limbi.
La Editura Polirom a mai apărut Albastrul din miez de noapte (2019).
