Portrete

Vara în care mama nu a avut ochii verzi

18 iunie 2021 de  Oana Borviz   •  

Da, m-am jucat puțin cu titlul pornind de la cartea Tatianei Țîbuleac, pe care recunosc că nu am citit-o nici până acum, deși stă demult în biblioteca mea. Vara în care mama nu a avut ochii verzi (în condițiile în care ochii mamei sunt de un chihlimbariu cu reflexii verzi) a fost vara în care cărțile m-au salvat.

Cred că am mai spus-o pe undeva, eu nu am fost prietenă cu cărțile dintotdeauna, ba dimpotrivă, o vreme bună am avut chiar o atitudine ostilă față de citit, deși biblioteca impunătoare a mamei era în fața ochilor mei de la răsărit până la apus.

Până prin clasa a opta, eram bună prietenă cu dealurile de lângă casă (pe unde îmi petreceam timpul jucând tot felul de jocuri cu prietenii de maidan) și cu terenul de fotbal de lângă dispensarul satului (unde-i cotonogeam pe băieți ori de câte ori încercam să le iau mingea). 

Ca să fiu mai exactă, până atunci nu citeam decât textele din manualele școlare, compunerile mele și un sfert (niciodată mai mult) din fiecare carte primită la serbarea de final de an. 

Dar în vara în care mama nu avut ochii verzi s-a întâmplat ceva: am picat cu brio la examenul de admitere la liceu. Lumea mea s-a răsturnat și, cred că vă imaginați, nu m-au putut ajuta nici dealurile de lângă casă, nici terenul de fotbal de lângă dispensar. 

Ai mei mi-au fost alături, m-au înțeles și m-au încurajat, dar cred că niciodată nu au știut cu adevărat ce am simțit atunci. Cred că nici eu. Și iaca așa m-am transformat brusc din fata care sărea toate gardurile și râdea cu gura până la urechi într-una liniștită și puțin zâmbitoare.

Am trecut, cu siguranță, prin anxietate și poate chiar depresie, dar cine să știe să le numească? Cert este că am ieșit din ele cu ajutorul cărților. 

Dostoievski, Cioran, Nichita,  Kālidāsa, Shakespeare și o carte anume de Patapievici („Zbor în bătaia săgeții“, un minunat eseu despre eșec, formare și sens în viață) m-au ridicat efectiv de la nivelul 0 și mi-au resetat mintea în așa fel încât am uitat de tristețe și de rușine. Căci da, tristețea mea era mare pe-atunci, eu nu mai vedeam reflexiile verzi din ochii chihlimbarii ai mamei și da, rușinea era însoțitorul meu de zi cu zi (rușine alimentată și de ceea ce auzeam de la oameni, care nu înțelegeau cum un pui de profesori poate pica un astfel de examen).   

De atunci cred eu în puterea cărților și deși, au fost perioade în care am uitat de ele și în care viața a fost mai tare și mai aproape decât cititul, m-am întors mereu la cărți căci aflasem că acolo încrederea în mine și în oameni poate să crească, că angoasele se topesc, că cele mai bune sentimente și idei ale mele ies la iveală, că empatia mea e mai accentuată, că eu devin mai deschisă, mai tolerantă, mai îndrăzneață. 

De atunci iubesc la nebunie toate verile căci știu că sora lor mai mare, Vara în care mama nu a avut ochii verzi, a fost vara în care cărțile m-au salvat.

Oana Borviz

Înainte de a mă îndrăgosti de cărți mi-au plăcut altele: să pictez, să bricolez, să văd filme. De fapt, am început să citesc cu adevărat în primii ani de liceu, când mi-am dat seama cât de savuroase pot fi momentele în care ești singur cu o carte în mână. De atunci, cititul a devenit un soi de obișnuință care îmi face bine, îmi dă echilibru și mă inspiră. Citește mai mult.

Vezi toate articolele
Vezi toate articolele

Lasă un răspuns