Noutãți

Trei cărți de la Humanitas numai bune de citit în luna mai

28 aprilie 2021 de  Oana Borviz   •  

Nu o să vă mint, cărțile de mai jos nu au nici o legătură cu luna mai, în afară de faptul că au fost scoase din tipar în pragul acestei luni:) Sunt nou-nouțe, deci, și cât se poate de ademenitoare prin subiect, cel puțin.

Acestea sunt singurele motive pentru care am făcut mini-lista de mai jos, pe care eu însămi îmi doresc să o dovedesc în cea de-a treia lună de primăvară. Aș începe, fără nici o îndoială, cu cartea americancei Mary Laura Philpott, „Mi-e dor de tine când clipesc“, pentru simplu fapt că îmi sunt familiare multe dintre subiectele pe care le dezvoltă ea aici și pentru că sunt foarte curioasă cum a reușit, prin scriitură, să aducă în lumină niște experiențe de viață cu care se confruntă atâtea femei din lume.

Mi-e dor de tine când clipesc, de Mary Laura Philpott (Humanitas)

Cartea aceasta de eseuri a fost numită în 2019, când a fost publicată, una dintre cele mai bune cărți ale anului (National Public Radio și revista Esquire se numără printre publicațiile care au așezat-o în cap de listă). A devenit un instant succes pentru simplul fapt că Mary Laura Philpott a scris despre ea în ipostaze în care se poate recunoaște lesne orice femeie de pe Pământ: perfecționism, anxietate, depresie.

Eseurile ei sunt fețe ale feminității, sunt episoade din viața unei femei care a experimentat schimbări de identitate, care a făcut față cum a putut presiunilor din afară și din interior, care n-a mai găsit, într-o bună zi, mulțumire în nimic din ceea ce făcea și astfel a învățat să se recalibreze, să se reinventeze. Sună complicat, nu-i așa? Doar că această recalibrare nu a însemnat o experiență transcendentală sau o schimbare totală a stilului de viață, ci foarte mici și recurente reinventări personale. Philpott a renunțat la locuri de muncă și obligații sociale care nu i se potriveau și a îmbrățișat doar acele experiențe în care se simțea confortabil.

Ăsta, cred, că este motivul pentru care „Mi-e dor de tine când clipesc“ are atâta succes: îți arată cum un om, cândva obsedat de control și perfecționism, ajunge, prin gesturi și decizii simple, să-și reconfigureze viața și să fie fericit.

Istoria insulei, de Evgheni Vodolazkin (Humanitas Fiction)

Faptul că Evgheni Vodolazkin și-a luat doctoratul cu teza „Istoria lumii în literatura Vechii Rusii“ dar și că este cercetător la Institutul Literaturii Ruse, Puskinskii Dom, din Sankt Petersburg, explică pasiunea lui pentru lumea veche, pe care o invocă în multe din romanele sale („Laur“, spre exemplu).

Și în „Istoria insulei“ – cel mai nou roman al său, apărut în 2020 și tradus acum și la noi – apelează la cunoștințele lui despre Evul Mediu, construind o poveste despre un loc straniu, în care trecutul și prezentul se împletesc cât se poate de firesc.

Romanul (disponibil începând cu 6 mai, cu precomandă) e cu atât mai delicios cu cât pune în relație personaje fabuloase precum prinți și președinți, cronicari și proroci, un stăpân al albinelor și un motan vorbitori:)

Cei mai fericiți copii din lume, de Michele Hutchison și Rina Mae Acosta (Humanitas Junior)

Probabil că v-ați săturat și voi să tot auziți de rețete de fericire, de sfaturi de parenting și de relaxare, dar nu putem nega că există cărți care ne ajută să vedem puțin altfel lucrurile astea și să ne facem mai mult curaj pentru schimbări.

Ei bine, cartea asta scrisă de două mămici olandeze și tradusă de Ioana-Raluca Flangea pare o ancoră bună pentru toți părinții care nu mai știu cum s-o scoată la capăt cu toată nebunia de zi cu zi, mai exact cu stresul, oboseala, nervii întinși la maximum și tonele de frustrări. 

Sunt sute de studii care arată că olandezii sunt cei mai fericiți oameni de pe Pământ (iar explicațiile sunt multe, de la democrație stabilă, sistem social bun, lipsa sărăciei și a corupției, și până la toleranța și gândirea lor critică). Dar în această carte, Rina Mae Acosta și Michele Hutchison se focusează mai mult pe fericirea copiilor din acest colț de lume, iar printre concluziile trase în urma cercetărilor și a discuțiilor cu mai mulți părinți, le găsim pe cele legate de sistemul de învățământ (care nu-i încarcă pe micuți cu atâtea ore de școală și de teme), mersul pe bicicletă, lăsatul copiilor singuri la joacă, încurajarea independenței copilului.

Sunt multe alte aspecte interesante abordate în carte – printre care și cele legate de faptul că adolescenții olandezi nu sunt rebeli -, care nu vă vor transforma în părinți ideali, dar care sigur vă vor ajuta să fiți ceva mai relaxați în relația cu copiii voștri:)

Oana Borviz

Înainte de a mă îndrăgosti de cărți mi-au plăcut altele: să pictez, să bricolez, să văd filme. De fapt, am început să citesc cu adevărat în primii ani de liceu, când mi-am dat seama cât de savuroase pot fi momentele în care ești singur cu o carte în mână. De atunci, cititul a devenit un soi de obișnuință care îmi face bine, îmi dă echilibru și mă inspiră. Citește mai mult.

Vezi toate articolele
Vezi toate articolele

Lasă un răspuns