Știți, m-am tot gândit ce aș putea scrie acum, că se apropie ziua copilului, și lista nu era deloc mică, doar că nu simțeam nici unul din subiecte. Atunci mi-am amintit cum ne bucuram noi de ziua asta când eram mici, ce făceam, cum petreceam. Eu așteptam cu mare nerăbdare să se facă dimineață, să mă îmbrac și să-mi pregătesc ghiozdanul cu sandviciuri, gogoși, apă și multă cretă.
Da, asta făceam de 1 iunie, dacă vă aduceți aminte (cei din generația mea), ne întâlneam cu toții la școală dar nu făceam orele, ci mergeam în vecinătate, pe străduțe liniștite unde puteam să ne țesem lumea de culori fără ca cineva să ne deranjeze. Noi, copilărind la țară, găseam rapid oazele astea și ne puneam pe desenat și colorat până când ne oboseau mâinile și ni se făcea foame. Dar în afară de a desena mai făceam ceva: povesteam.
Poveștile erau de multe feluri și porneau de la desenele pe asfalt, de la ceea ce visase sau văzuse fiecare. Cu toții ni le spuneam pe nerăsuflate rămânând uimiți de puterea imaginației. Cred că despre asta e, de fapt, 1 iunie, dincolo de acadele, limonade, jucării: despre faptul că fiind împreună, cei mici devin mai liberi și mai curajoși în a-și imagina tot felul de lucruri și de a le verbaliza. De a le povesti.
Pentru că eu cred foarte tare în puterea poveștilor, las aici una pe care am scris-o într-o vară frumoasă, sub cireșul din grădina mamei. Sper din suflet să vă placă și să ajungă și la urechile copiilor voștri:)
Buhi și Rava
Se știe că bufnițele dorm ziua iar noaptea umblă după hrană, însă Buhi trebuia să rămână treaz în primele ore din zi pentru a merge la școală. Nu-i plăcea deloc, se plictisea groaznic și abia aștepta să audă cântecul cucului, care vestea sfârșitul orelor. De multe ori adormea în clasă, însă îl trezea veverița Mimi, care arunca în el cu câte o nucă, sau vocea bolborosită a domnului Bursuc, care le explica tot felul de lucruri.
Îi plăcea ora de muzică, când domnișoara Mierlă îi învăța solfegii, și joaca din pauze cu Titi, bărzoiul. Nu-l suporta pe broscoiul Rolo, care se prostea toată ziua făcându-i pe ceilalți să râdă, și nici pe ariciul Gogu, care-și lăsa mai mereu câte un ac în pielea lui Buhi.
Dar, cel mai tare și cel mai tare, îl enerva pupăzoiul Rava, un îngâmfat care venea și pleca primul, nu vorbea cu nimeni și umfla mereu cele mai mari note. A încercat Buhi de mai multe ori să-i capteze atenția – ba cu un joc, ba cu o bârfă, ba cu un banc -, dar în afară de un zâmbet sau un salut scurt nu a primit nimic de la el.
-Mami, îngână el într-o zi înainte de somn, Rava ăsta e un nesimțit. Nu bagă pe nimeni în seamă, se crede cel mai deștept din clasă, se aranjează doar pentru ca fetele să-l placă, se uită tot timpul în altă parte când îți vorbește. Înțelegi tu, genul ăla de nesuferit!
Mama îl ascultă până la capăt și-i spune apoi blând:
-Știi, Buhi, de multe ori ne putem înșela!
-Cum adică?, întrebă puiul somnoros.
-Adică, băiatul ăsta de care zici tu poate nu e deloc îngâmfat, ci doar singur și timid. Uneori, copiii, și chiar și cei mari, se comportă bizar doar pentru că sunt timizi.
-Ăăă, timid e atunci când ți-e frică?, întreabă Buhi.
-Nu chiar, timid e atunci când te rușinezi, când nu ai prea mult curaj să zici sau să faci ceva pentru că altcineva te privește.
Rava timid? Se întreba Buhi de-atunci, în fiecare zi, uitându-se pe furiș la puiul de pupăză și făcându-și tot felul de scenarii. Într-o zi hotărî. Deși abia aștepta să ajungă în pătuțul lui moale, era tare curios să vadă unde locuiește Rava. Așa că-l urmări. Nu-i fu deloc ușor să se adapteze zborului ondulat pe care Rava îl încetinea adesea pentru a se odihni. Culmea, Rava îi părea și mai sigur pe sine și mai frumos în zbor, cu aripile rotunjite, dungate în alb și negru, cu capul roșcat și creasta portocalie pe care și-o tot cobora și ridica. Înainte să ajungă la destinație, Buhi aproape că se izbi de un copac, atât de neașteptat viră Rava la stânga, însă reuși să-și redresese repede zborul și să se ascundă.
Casa lui Rava era la marginea pădurii, într-o crăpătură de stâncă, unde-l așteptau vreo patru frățiori. Din desișul unui copac, Buhi vedea și se minuna. Rava îi dezmierda pe micuți cu șuierături calde și atingeri drăgăstoase, se juca cu ei, îi hrănea. Nu de puține ori, ieșea din ascunzătoare ca să prindă insecte, viermi de pământ, păianjeni, melci sau miriapode, și se întorcea apoi pentru a le împărți frățiorilor.
De câte ori ieșise oare din cuib pentru hrană?, se gândise Buhi atunci.
A doua zi îl urmări iar pe Rava, a treia zi la fel, a patra, a cincea zi. Înțelese astfel că Rava nu avea nici mamă, nici tată, că el își îngrijea cuibul și frații, că era un pupăzoi fără prieteni. Singur și timid. Mămica lui avusese dreptate!
Când, într-a șaptea zi de spionaj, Buhi își dădu seama că Rava clădește un alt cuib, mai mare, adună cât mai multe plante, pene, lână, cârpe și porni spre el. S-au fâstâcit amândoi când s-au întâlnit dar au depășit rapid momentul și s-au pus pe treabă. Puiul de bufniță nu mai găsea acum nici urmă de îngâmfare în micul pupăzoi, ba dimpotrivă îi părea amuzant și bun.
Curând, cuibul a fost gata iar Rava și frățiorii se mutară în el. Era un cuib destul de încăpător așa că înțelegeți de ce Buhi, care devenise cel mai bun prieten al pupăzoiului, își făcea de multe ori somnul după școală acolo!
Înainte de a mă îndrăgosti de cărți mi-au plăcut altele: să pictez, să bricolez, să văd filme. De fapt, am început să citesc cu adevărat în primii ani de liceu, când mi-am dat seama cât de savuroase pot fi momentele în care ești singur cu o carte în mână. De atunci, cititul a devenit un soi de obișnuință care îmi face bine, îmi dă echilibru și mă inspiră. Citește mai mult.