„Nopți albastre“, de Joan Didion – fragment în avanpremieră
20 ianuarie 2021 de Oana Borviz •
„Te așezi la masă și viața, așa cum o știai, se sfârșește“, sunt cuvintele pe care mi-amintesc că le-am citit în primele pagini din „Anul gândirii magice“, cartea autobiografică în care Joan Didion scria atât de special despre granița imperceptibilă dintre viață și moarte, despre pierderea celor dragi și despre cum poți trăi fără ei.
Iată că, după patru ani de la publicarea acelei cărți în limba română, apare, în colecția Anansi. World Fiction a editurii Pandora M, „Nopți albastre“, un fel de continuare a acelui volum, în care Didion scrie despre durerea cumplită trăită după pierderea fiicei sale.
Căci, dacă „Anul gândirii magice“ era mai mult despre moartea soțului John Gregory Dunne, survenită în urma unui atac cerebral, în „Nopți albastre“ scrie despre cum a supraviețuit ea după moartea fiicei Quintana (la vârsta de 39 de ani, cauzată de o pneumonie).
Jurnal al supraviețuirii, al readaptării la viață, al acceptării fragilității și instabilității ființei umane, „Nopți albastre“ a fost o altă încercare a scriitoarei de a înțelege ceea ce e de neînțeles, de a aduce pe tărâmul firescului ceea ce i se părea fantasmagoric, de a-și oferi sieși soluții de a depăși durerea.
Până la urmă, scrisul a ajutat-o să scape de sentimentul de culpabilitate, de superstiții și de frici, scrisul a fost mântuirea ei, cu ajutorul lui explicându-și lucruri, rememorând trecutul, înțelegând prezentul.
„Nopți albastre“ va fi publicată în curând, dar până atunci prietenii de la Pandora M ne oferă un fragment în avanpremieră:
Fragment în avanpremieră din „Nopți albastre“, de Joan Didion
Alegeri sentimentale.
În ziua nunții, i-au fost respectate toate alegerile sentimentale, cu excepția uneia: își dorise ca fetițele să intre desculțe în catedrală (ca un omagiu adus vieții în Malibu; stătea mereu desculță când locuiam în Malibu, era întotdeauna plină de așchii de la dușumeaua de sequoia de pe terasă, așchii de pe terasă și gudron de pe plajă, iar printre ele, iod pentru zgârieturile de la cuiele de pe trepte), dar cele mici aveau pantofi noi și țineau morțiș să-i poarte…
Iasomia de Madagascar.
Altă alegere sentimentală?
Își amintea de iasomie?
De asta a vrut-o, de asta și-a prins-o în coada împletită?
În curtea casei din Brentwood Park în care am locuit între 1978 și 1988, o casă atât de categoric convențională (cu două etaje, construită în jurul holului principal, cu obloane la ferestre și cu câte un salon adiacent fiecărui dormitor), încât părea aproape nelalocul ei în peisajul acela („casa lor suburbană din Brentwood”, așa vorbea despre ea atunci când am cumpărat-o, avea doisprezece ani și voia să sublinieze că nu fusese decizia ei, preferința ei, o copilă care revendica distanța de care își imaginează toți copiii că au nevoie), aveam o iasomie de Madagascar chiar lângă ușile terasei. Simțeam atingerea florilor cerate când ieșeam în grădină. Dincolo de ușile acelea mai erau tufe de lavandă și mentă, o încâlceală de mentă, care crescuse luxuriant datorită unui robinet care picura. Ne-am mutat în casa aceea în vara în care ea urma să înceapă clasa a șaptea la ceea ce la vremea respectivă încă se numea Școala pentru fete Westlake, din Holmby Hills. Parcă ieri a fost. Ne-am mutat de acolo în anul când a absolvit facultatea, la Barnard. Și asta parcă a fost ieri. Iasomia de Madagascar și menta dispăruseră deja, ucise când omul căruia îi vindeam casa a insistat să scăpăm de termite, acoperind totul cu un cort și pompând înăuntru Vikane și cloropicrină. Când ne-a făcut oferta pentru casă, prin intermediul agenților imobiliari, ne-a spus că vrea s-o cumpere pentru că e un loc minunat, își și imagina cum o să facă acolo nunta fiica lui. Asta se întâmpla cu câteva săptămâni înainte să ne ceară să dăm cu Vikane, care a ucis iasomia, a ucis menta și a ucis și magnolia roz pe care o vedea de la geamul salonului ei fetița noastră de doisprezece ani, care până atunci se străduise atât de tare să ne disprețuiască casa suburbană din Brentwood. Eram destul de sigură că termitele aveau să se întoarcă. Eram la fel de sigură însă că magnolia roz nu avea să-și mai revină.
Am vândut casa și ne-am mutat la New York.
Unde eu mai locuisem, de fapt, de când aveam douăzeci și unu de ani, tocmai terminasem facultatea, secția de engleză la Berkeley, și începusem să lucrez la Vogue (o tranziție atât de profund nefirească, încât atunci când cineva de la Condé Nast, de la Resurse Umane, m-a întrebat ce limbi vorbeam fluent, nu m-a dus capul să spun decât engleza medie), până la douăzeci și nouă de ani, când eram proaspăt căsătorită.
Unde am locuit din nou, după 1988.
Atunci, de ce spun că am locuit în California mare parte din perioada asta?
De ce m-am simțit ca o trădătoare atunci când mi-am schimbat permisul de conducere din California cu unul emis de statul New York? Nu era o tranzacție cât se poate de cinstită? Vine ziua ta de naștere, trebuie să-ți reînnoiești permisul, ce contează unde îl reînnoiești? Ce contează că ai avut un singur număr pe permis de când ți-a fost emis pentru prima oară, la cincisprezece ani și jumătate, de statul California? Nu fusese dintotdeauna o greșeală pe acel permis de conducere, oricum? O greșeală despre care știai? Nu scria pe permisul acela că ai 1,57 metri? Când tu știai foarte bine că ai, în cel mai bun caz (înălțimea maximă, cea mai mare înălțime dintotdeauna, înălțimea avută înainte să dai înapoi cu un centimetru din cauza bătrâneții), când știai perfect că ai, în cel mai bun caz, 1,56 metri?
De ce mi-am făcut atâtea gânduri pentru un permis de conducere?
Care a fost problema?
Renunțarea la permisul de California însemna că nu mai puteam avea niciodată cincisprezece ani și jumătate?
Chiar voiam să mai fiu atât de tânără?
Sau toată treaba cu permisul era doar un caz de „aparentă disproporție a evenimentului declanșator”?
Am scris „aparentă disproporție a evenimentului declanșator” între ghilimele fiindcă exprimarea nu-mi aparține.
A folosit-o Karl Menninger în Man Against Himself, descriind tendința de a reacționa exagerat în fața unor situații care pot părea banale, chiar previzibile: o înclinație, ne spune dr. Menninger, adesea întâlnită în rândul sinucigașilor. Povestește despre o tânără care suferă de depresie și se sinucide după ce se tunde. Scrie despre un bărbat care se sinucide pentru că este sfătuit să se lase de golf, despre copilul care se sinucide fiindcă i-a murit canarul, despre femeia care se sinucide fiindcă pierde două trenuri.
Atenție: nu unul, ci două trenuri.
Gândiți-vă la asta.
Gândiți-vă în ce situație ieșită din comun trebuie să se fi aflat femeia aceea ca să se fi sinucis.
„În aceste contexte”, ne explică dr. Menninger, „părul, golful și canarul au avut o valoare exagerată, așa încât atunci când au fost pierdute, sau când a existat doar amenințarea de a fi pierdute, spaima declanșată de ruperea acestor legături emoționale a fost fatală”.
Da, cu siguranță, absolut de acord.
„Părului, golfului și canarului” li s-a atribuit o valoare exagerată (precum și, putem presupune, celui de-al doilea dintre acele trenuri pierdute), dar de ce? Dr. Menninger pune și el întrebarea asta, însă doar retoric: „Dar de ce există asemenea exagerări disproporționate și evaluări incorecte?” Oare și-a închipuit că a oferit un răspuns doar punând întrebarea? Oare a crezut că tot ce are de făcut este să formuleze întrebarea, ca apoi să se retragă într-un nor de noțiuni teoretice de psihanaliză? Chiar aș fi putut considera schimbarea permisului de conducere, schimbarea emitentului din California în New York, o experiență care implica „ruperea unor legături emoționale”?
Chiar am privit-o ca pe o pierdere?
Chiar am privit-o ca pe o despărțire?
Și încă un lucru, înainte de a încheia subiectul „ruperii unor legături emoționale”:
Ultima oară când am văzut casa din Brentwood Park înainte de a-și schimba proprietarii, am stat în ușă și am privit camionul de mutare Allied cu trei niveluri ieșind de pe alee și pornind pe Marlboro Street: tot ce aveam pe lumea asta, inclusiv un Volvo break, era înghesuit înăuntru și se afla pe drum spre New York. Când n-am mai zărit camionul, am trecut prin casa pustie, am ieșit pe terasă — un moment de rămas-bun care a fost mai puțin duios decât am fi dorit, căci încă se mai simțea duhoarea de Vikane prin încăperi, iar în locul unde fuseseră magnolia roz și iasomia de Madagascar rămăseseră frunze uscate, moarte. Am simțit mirosul de Vikane și în New York, în fiecare cutie despachetată. Data următoare când am ajuns în Los Angeles și am trecut cu mașina prin fața casei, dispăruse, fusese dărâmată, iar un an sau doi mai târziu a fost înlocuită cu o casă doar un pic mai mare (o cameră adăugată deasupra garajului, unul sau doi metri în plus la o bucătărie deja suficient de mare încât să încapă un pian de concert pătrat Chickering, care de cele mai multe ori trecea neobservat), însă căreia îi lipsea, din punctul meu de vedere, convenționalitatea fermă a casei originale. Câțiva ani mai târziu, m-am întâlnit într-o librărie din Washington cu fiica a cărei nuntă cumpărătorul ne spusese că și-o putea imagina în grădina casei. Învăța undeva în Washington (la Georgetown? la George Washington?), iar eu eram acolo pentru un eveniment la librăria Politics and Prose. A venit și s-a prezentat. Am copilărit în casa dumneavoastră, mi-a zis. Nu chiar, m-am abținut să-i răspund.
John spunea mereu că ne-am mutat „înapoi” în New York.
Eu, nu. Niciodată.
Brentwood Park fusese atunci, New York-ul era acum.
Brentwood Park cel de dinainte de Vikane fusese o vreme, o perioadă, un deceniu în timpul căruia totul părea să se lege.
Casa noastră suburbană din Brentwood.
Exact asta era. Foarte bine a zis.
Avuseserăm mașini, piscină, grădină.
Avuseserăm crini africani, mici explozii de albastru intens ce pluteau pe niște tulpini lungi, suple. Avuseserăm un soi de floarea-miresei, niște norișori din flori minuscule, albe, care se vedeau bine numai când se lăsa înserarea.
Avuseserăm tapet cu model floral, pânzeturi cu imprimeuri orientale.
Avuseserăm un ciobănesc de Flandra, veșnic nemișcat, veșnic de pază pe casa scării, cu un ochi deschis.
Timpul trece.
Memoria slăbește, memoria se adaptează, memoria se conformează lucrurilor pe care credem că ni le amintim.
Chiar și amintirea iasomiei din coada ei, chiar și amintirea tatuajului cu plumeria, care i se vedea prin voal.
Este înfiorător să ajungi să mori fără copii. Napoleon Bonaparte a zis asta.
Ce durere mai sfâșietoare pot trăi oamenii decât aceea de a-și vedea copiii murind? Euripide a zis asta.
Când vorbim despre mortalitate, vorbim despre copiii noștri.
Eu am zis asta.
Mă gândesc acum la ziua aceea din iulie 2003 de la St. John the Divine și mă uluiește cât de tineri păream John și cu mine, cât de bine arătam. În realitate, niciunul dintre noi nu era cu adevărat bine: în primăvara și vara aceea, John trecuse prin mai multe intervenții chirurgicale la inimă, cea mai recentă fiind pentru introducerea unui pacemaker, a cărui eficacitate încă era îndoielnică; cu trei săptămâni înainte de nuntă, eu leșinasem pe stradă, iar apoi petrecusem câteva nopți la secția de terapie intensivă a spitalului Columbia Presbyterian, primind transfuzii în urma unei hemoragii gastrointestinale inexplicabile. „Trebuie doar să înghițiți o cameră de filmat micuță”, îmi spuseseră la terapie intensivă, când încercau să-și dea seama ce declanșase hemoragia. Țin minte că mă împotrivisem: cum nu reușisem toată viața să înghit o aspirină fără s-o rup în două, părea improbabil că voi putea să înghit o cameră de filmat.
„Sigur că puteți, e o cameră micuță”.
O pauză. Fiindcă nu mersese când mă luaseră repede, încercaseră cealaltă variantă, să mă ia cu binișorul: „Zău că e o cameră tare micuță”.
În cele din urmă izbutisem să înghit camera tare micuță, iar camera tare micuță transmisese imaginile dorite, care nu scoseseră la iveală cauza sângerării, dar demonstraseră dincolo de orice îndoială că, dacă este sedat zdravăn, oricine poate înghiți o cameră tare micuță. Cumva similar, ca o altă utilizare nu din cale-afară de eficientă a medicinei high-tech, John putea să țină un telefon lângă inimă, să sune la un număr de telefon și să primească o interpretare a datelor înregistrate de pacemaker, ceea ce demonstra, mi s-a explicat, că în clipa în care suna la numărul acela (deși nu neapărat și înainte, și după), aparatul funcționa.
Editura Pandora M
Colecția Anansi. Contemporan
Joan Didion
Nopți albastre
Traducere din limba engleză de Ioana Văcărescu
