Fragment în premieră din „Viața asta îți aparține” de Tatiana de Rosnay
21 septembrie 2021 de Oana Borviz •
„Am scris acest roman în 1990. Am pus manuscrisul într-o cutie, apoi l-am uitat. Până în ziua în care, cu ocazia unei mutări, ne-am regăsit. L-am recitit cu emoție și mi s-a părut că are o rezonanță specială astăzi. Iată-l, vi-l încredințez!“ Astfel scrie autoarea franco-britanică Tatiana de Rosnay („Se numea Sarah”, „Anotimpul ploilor”, „Vieți secrete”) despre această carte ce a stat închisă 30 de ani într-o cutie pe care scria: „Nu publica dacă mor!”.
Cu titlul original „Célestine du Bac”, „Viața asta îți aparține” este o poveste tandră despre prietenia bulversantă dintre un tânăr de familie bună, în vârstă de 18 ani, și o femeie fără vârstă care trăiește pe străzi.
Tatiana de Rosnay (60 de ani) a cunoscut succesul internațional destul de târziu, odată cu cel de-al nouălea roman și primul pe care l-a scris în engleză: „Se numea Sarah”. Scrie despre oameni obișnuiți care trăiesc întâmplări neobișnuite și știe să construiască o poveste cu suspans, așa cum este, spre exemplu, „Anotimpul ploilor”, pe care am citit-o anul trecut și care mi-a plăcut (este tradusă tot la editura Litera).
Iată mai jos un fragment din „Viața asta îți aparține”, oferit de prietenii de la Litera! Sper să vă placă, pe mine m-a convins:)
Fragment în premieră din „Viața asta îți aparține” de Tatiana de Rosnay
ÎNTÂLNIREA
Paris, 1990
La optsprezece ani, pe Martin Dujeu nu-l interesează prea mult fetele și cu atât mai puțin examenul de bacalaureat. Nu pare să se bucure decât în prezența cățelului său beagle, Germinal, a prietenului său din copilărie, Oscar Duval, sau dacă aude numele lui Émile Zola.
Este un puști visător, înalt, cu părul blond-platinat tuns periuță, cu mersul împleticit. Nasul coroiat, ochelarii groși și membrele interminabile îi dau aerul unui cocostârc letargic.
În fiece seară de marți, Victor Dujeu își face o datorie din a-și scoate fiul la masă în cartier, la restaurantul Mandarin de Jade, pe rue de Grenelle, unde încearcă, în van, să-și înghită exasperarea pe care i-o provoacă spectacolul găliganului prăbușit în fața pachețelelor de primăvară.
Nu atât somnolența aceasta îl scoate din sărite, cât faptul că întrevede pe chipul fiului său asemănări cu Kerstin. Martin a moștenit de la ea paloarea scandinavă, care te face să te întrebi dacă posedă gene și sprâncene. Tot de la ea a primit și această miopie jenantă (minus unu și jumătate la ochiul drept și minus unu la stângul), dar, pe cât de mult i-a plăcut lui Victor Dujeu să se piardă în oceanul acelor pupile, pe atât de mult îl deranjează aceeași privire vagă la fiul său.
Kerstin și-a pierdut viața într-o catastrofă aeriană, la douăzeci și doi de ani. Corpul nu i-a fost găsit niciodată printre cele ale celorlalți șaptezeci și cinci de pasageri. Martin avea doi ani pe atunci.
Își amintește silueta ei subțire și părul blond, alături de un parfum a cărui intensitate s-a estompat cu timpul, aidoma unui buchet fanat, dar care apare uneori, la colțul unei străzi sau într-un magazin, răscolind cu efluviile lui o rană niciodată pe deplin închisă.
Înălțimea de un metru și nouăzeci și opt de centimetri, măsura patruzeci și șase la picior și nasul arcuit le-a moștenit pe linie paternă, alături de ținuta cocârjată, cu umerii lăsați și toracele tras în spate, de parcă le-ar fi fost interzis să stea drepți. Acestea sunt însă singurele aspecte unde tatăl și fiul se aseamănă, căci unul este bronzat, elegant și plinuț, pe când celălalt este slab, albicios și somnoros.
Martin îndură fără să pună la suflet batjocurile la adresa înălțimii sale și a ochelarilor groși, în spatele cărora abia distingi culoarea și forma ochilor. Adevărata diformitate, insurmontabilă din punctul lui de vedere, o reprezintă picioarele. Mai precis, degetele de la picioare.
Martin Dujeu are degetele de la picioare conectate între ele printr-o peliculă fină de piele roz, atât de subțire încât ai putea s-o tai cu foarfeca. În copilărie i s-a povestit, cu cea mai mare seriozitate, că bizareria s-ar fi datorat faptului că fusese conceput la Veneția. Într-adevăr, părinții lui își petrecuseră luna de miere în cetatea dogilor, iar Martin văzuse lumina zile nouă luni mai târziu… O vreme, crezuse că toți copiii concepuți la Veneția se nășteau cu degetele palmate și se mândrise cu această particularitate.
Pe la cincisprezece ani, măcinat de complexe, alesese versiunea, mai credibilă, a medicului de familie, care pusese această ciudățenie pe seama „embriogenezei defectuoase“. Martin jurase să nu-și mai expună niciodată picioarele în public, dar se văzuse nevoit să aleagă proba de înot la bacalaureat. Avea note mediocre, prin urmare nu putea rata ocazia să-și amelioreze media. Timp de trei zile suferise ca un martir. În ziua probei de natație hotărâse să-și păstreze șosetele, sub pretextul unei dermatite, ceea ce nu făcuse decât să atragă și mai abitir atenția asupra lui. Toți ochii păreau fixați asupra acestui gigant miop în șosete din lână bordo. Fusese invitat să le scoată imediat. O făcuse, cu moartea în suflet. Toate privirile se îndreptaseră spre picioarele lui, iar din mulțime se auziseră exclamații șocate.
– Dar ce se întâmplă cu picioarele dumneavoastră? Aveți labe de înot? îl întrebase indignat instructorul. Cum îndrăzniți să trișați la bacalaureat?
– Nu sunt labe de înot, răspunsese Martin resemnat.
Așa sunt picioarele mele.
– Cum adică?
– Am degetele palmate.
– Aveți degetele… palmate?
– Da.
– Pot să pun mâna? Bărbatul se aplecase și ciupise pielea rozalie, apoi fluierase uluit: N-am văzut niciodată așa ceva, dar este adevărat.
– Din păcate, suspinase Martin de-a dreptul funebru. Încă își amintește râsetele răutăcioase izbucnite din jurul lui. Râsete stinse rapid când oamenii văzuseră viteza cu care înota. Nota douăzeci din douăzeci, niciodată acordată până atunci, le închisese pliscurile celor
mai răi dintre ei.
Martin Dujeu plecase de la piscină cu capul sus, cu onoarea salvată, dar cu sufletul rănit.
A fost cald toată ziua. Cerul este acoperit, greu, de un gri amenințător. Martin se întoarce acasă, prin rue du Bac, cu Germinal în lesă. Se gândește din nou la masa din ajun. La momentul când tatăl său l-a anunțat, plin de emfază, că se logodea.
Logodit la cincizeci de ani! Martin și-a mușcat buzele ca să nu izbucnească în râs. Victor Dujeu își privea banana flambată cu un aer filosofic.
– A venit momentul să-mi refac viața. Au trecut șaisprezece ani de la moartea lui Kerstin.
Martin nu suportă să-l audă rostindu-i numele. Victor Dujeu spune „Șaștin“, după pronunția suedeză, iar nu „Kerstine“, apropiat de Christine, așa cum ar pronunța majoritatea francezilor. „Șaștin“ sună prea tandru, prea intim, iar lui Martin nu-i place să vadă buzele tatălui său avansând și rotunjindu-se ca și cum ar săruta pe cineva.
– Vezi tu, mă simt foarte singur, suspinase Victor. Cu toate acestea, nu trăise prea multă vreme singur, își spusese Martin. De vreo cincisprezece ani, femeile defilau constant prin rue de Babylone – procesiune care pe tânăr îl lăsase întotdeauna rece; le trata pe toate aceste prietene de-o noapte ale tatălui său cu un dispreț discret, dar statornic.
– Ultima rămâne?
Victor Dujeu fusese atât de fericit să-și audă fiul vorbind, încât preferase să ignore ironia.
– Da, mă voi căsători cu Alexandra.
– Ah… făcuse Martin pe un ton stins. Ar trebui să-ți mănânci banana. S-a stins demult. E păcat să se răcească.
Victor Dujeu acceptase iritat, dar resemnat, dezinteresul manifest al băiatului față de planurile sale matrimoniale și se aplecase asupra desertului în tăcere. Oarecum călduță, banana înota într-o zeamă rece de grăsime dulce.
Femeie frumoasă, la vreo treizeci de ani, cu ochi verzi și picioare lungi, Alexandra Chamard îl tratează pe tânăr cu același dispreț. Martin s-a văzut nevoit să-i accepte instalarea în casa din rue de Babylone, pe care a invadat-o cu parfumul ei puternic. Celelalte amante ale tatălui său i s-au părut mai discrete. Asta, în schimb, se afișează cu o ostentație neplăcută. Se foiește aproape goală prin apartament, cu pieptul înainte și talia cambrată, ascultă opere de Wagner la maximum sau dă buzna în camera lui, loc unde nici stăpânul casei nu îndrăznește să se aventureze.
Într-o zi, în timp ce el scrie, femeia intră fără să ciocănească la ușă și se uită la fotografia cu Kerstin, pe care o ține pe noptieră.
– Ce tare semeni cu mama ta! Scoate-ți ochelarii, ca să te văd mai bine…
Cum el nu schițează nici un gest, în speranța de-a o vedea ieșită cât mai repede din cameră, ea se apleacă și-i înlătură cu o expresie răutăcioasă.
– Incredibil. Aceeași față, cu excepția nasului.
Încearcă în zadar să-și recupereze ochelarii. Fără realitatea din jur se reduce la forme fluide, la o zonă de clar-obscur în care nu are curaj să se deplaseze.
Cu un râs cristalin, femeia îi ascunde ochelarii sub o pernă.
– Trebuie să-i găsești, amice. Noroc!
O așteaptă să iasă din încăpere, apoi, pe pipăite, deschide unul dintre sertarele biroului. Înăuntru, aranjate ordonat, se află trei perechi de ochelari identice. Un infirm ca el nu poate să depindă de una singură, după cum a învățat încă de la o vârstă fragedă. Fluierând, reîncepe să bată la mașină.
Ajunsă la capătul culoarului, Alexandra aude sunetul tastelor și rămâne blocată o secundă. Ridică însă din umeri și își vede de drum.
Prezentarea cărții „Viața asta îți aparține” conform editurii Litera:
El, optsprezece ani, băiat de familie bună, singur și visător. Ea, fără vârstă, fără adăpost, afectată de viață și de alcool. Totul îi desparte.
Cu toate acestea, într-o zi, pe rue du Bac, la Paris, drumurile li se încrucișează. Contrar oricăror așteptări, între ei se leagă o prietenie extraordinară. Dintre cele care schimbă o viață. Dintre cele care făuresc pentru totdeauna o personalitate.
Să profite de șansă, să înfrunte misterul de familie care îl bântuie, acestea sunt lucrurile pe care Célestine i le va transmite lui Martin. Și multe altele…
Tatiana De Rosnay
Tatiana De Rosnay, născută în 1961, în suburbiile Parisului, are origini engleze, franceze şi ruse. Şi-a petrecut copilăria la Paris şi Boston, dar a studiat apoi în Marea Britanie.
După terminarea facultăţii, s-a mutat la Paris, unde locuieşte şi astăzi. A lucrat o vreme ca jurnalistă pentru revista Vanity Fair, înainte de publicarea romanului de debut, L’Appartement témoin (1992), şi a avut numeroase colaborări cu reviste precum Elle sau Psychologies.
