Fragment în premieră din romanul „Violeta“ de Isabel Allende
8 februarie 2022 de Oana Borviz •
„Violeta“ este cel mai nou roman al scriitoarei chiliene Isabel Allende, lansat pe 25 ianuarie 2022 simultan în spaniolă, engleză și română. Cartea spune povestea Violetei del Valle, o femeie în vârstă de 100 de ani dintr-o țară latino-americană fără nume, un spirit viu, aventuros care a luptat pentru viața ei și pentru drepturile omului.
„O sută de ani de atitudine“, așa numește The New York Times această poveste în care asistăm la dizolvarea unei averi de familie, la o căsnicie furtunoasă și aventuri amoroase, la tulburări politice, la perioade de sărăcie și prosperitate.
Prietenii de la Humanitas Fiction ne-au oferit un fragment în care, cei care ați citit măcar o carte de Isabel Allende, veți recunoaște, cu siguranță, umorul ei special:)
Cartea a apărut în seria de autor Isabel Allende, colecţie coordonată de Denisa Comănescu. Traducere din spaniolă și note de Cornelia Rădulescu.
Fragment din romanul „Violeta“ de Isabel Allende
M-am căsătorit cu Fabian în 1945, după cinci ani de logodnă presupus platonică, cum se cădea pe atunci, numai că eu nu mai eram virgină; se întâmplase, fără să mi-o propun, în timpul acrobaţiilor mele cu Fabian; am descoperit în aceeaşi seară, văzându-mi lenjeria pătată de sânge. Nu i-am spus. Nu mă întreba de ce, Camilo. Hârjonelile noastre au continuat după acelaşi tipic: ne excitam până la demenţă, pe jumătate dezbrăcaţi, vinovaţi, stânjeniți, temători şi zoriţi, el termina ruşinat, eu rămâneam frustrată. De când mă mutasem la Sacramento ne vedeam mult mai rar. El trăgea la un hotel, unde ne-am fi putut întâlni dacă ar fi vrut, am fi putut face dragoste în patul unui hotel bun, premeditat şi cu prezervative, pe care orice bărbat le putea cumpăra. Femeilor nu li se vindeau. Sigur, ar fi trebuit să fim foarte grijulii, dacă ar fi prins de veste, José Antonio m-ar fi omorât, cum m-a avertizat nu doar o dată. Datoria mea era să păzesc onoarea lui şi a familiei, spunea, dar când l-am întrebat ce treabă avea onoarea cu virginitatea mea a sărit în sus:
— Obraznico, astea sunt idei pe care ţi le-a băgat în cap Teresa!
Din anumite puncte de vedere, fratele meu era un troglodit, dar nu cred că şi-ar fi pus în practică ameninţarea. În fond, a fost mereu un om bun.
Lasă-mă să fac o paranteză, Camilo, în legătură cu metodele anticoncepţionale, deşi nu e un subiect care să te intereseze. Mama a fost silită să nască şase copii, plus nişte avorturi spontane, până a ajuns să folosească o metodă recomandată de prima femeie medic din ţară, care răspândea aceste informaţii cu riscul de a fi excomunicată de Biserică şi arestată de autorităţi. Urmând instrucţiunile din broşura doctoriţei, pe care o citise pe ascuns de tata, mama îşi făcea spălături vaginale cu glicerină înainte de contactul sexual şi altul cu apă călduţă şi peroxid după, iar cele necesare le pitise într-o cutie de pălării. Era conştientă că dacă Arsenio del Valle, care se căsătorise pentru a-şi duce numele mai departe zămislind cât mai mulţi urmaşi, ar fi descoperit conţinutul acelei cutii, ar fi făcut apoplexie. Doar îl auzise de atâtea ori predicând că datoria sacră a unei femei este să aducă pe lume mulţi copii sănătoşi, aşa cum făcuse şi mama lui. Când am anunţat că, în sfârşit, aveam să mă mărit, mătuşa Pía, topită de ruşine, mi-a strecurat pe ascuns, învelite în hârtie de ziar toate bucățile irigatorului şi mi-a explicat ce aveam de făcut.
Prin urmare, nu mai era loc de alte amânări, am stabilit nunta pentru luna octombrie, neştiind că războiul mondial se va sfârşi în septembrie. Obiceiul era ca familia miresei să ofere petrecerea, însă, cu multă delicateţe, ca să nu ne jignească, familia Schmidt-dEngler a insistat ca aceasta să aibă loc la Hotel Bavaria. Nivelul lor social şi economic era cert superior.
Mătuşile au şters de praf maşina de cusut cu pedală ca să-mi completeze trusoul, ajutate de Lucinda, care renunţase la turneele şcolare, pentru că la peste şaptezeci de ani nu mai rezista la drumurile lungi călare. Au rezultat astfel cearşafuri cu iniţialele noastre brodate şi feţe de masă de diferite mărimi; nu am fost de acord să-mi modifice rochia de mireasă a mamei, care zăcea în naftalină de la finele secolului precedent. Îmi doream una nouă, fără dantele de culoarea untului. Miss Taylor mi-a trimis cu trenul o rochie de mireasă la modă: din satin alb, fără zorzoane, croită în bie, ca să-mi pună în valoare silueta, cu o tocă pe cap care mă făcea să semăn cu o infirmieră.
Ne-am căsătorit într-o biserică adorabilă ridicată de primii imigranţi germani. Am intrat la braţul lui José Antonio, singurul frate prezent, în timp ce mătuşile plângeau emoţionate; au asistat familia Rivas, Torito, Facunda, Miss Taylor, Teresa şi localnicii din Nahuel în păr. De o parte stăteau rudele şi prietenii mirelui – înalţi, luminoşi şi bine îmbrăcaţi –, de cealaltă, ai mei, vizibil mai modeşti.
Surpriza a fost că a apărut şi Marko Kusanovic: cred că se apropia de şaizeci de ani, îl vedeam extrem de rar, devenise un fel de schivnic. Avea un apartament spartan la Sacramento, căci trebuia să supervizeze fabrica, dar prefera să cerceteze vastele plantaţii de pin înființate ca să obţinem lemnul fără a masacra pădurile ancestrale, sau să plece la gaterul din munţi, unde era fericit. Administraţia, contabilitatea şi câştigurile societăţii îl lăsau rece; dacă fratemeu n-ar fi stabilit afacerea pe bazele onestităţii, lar fi putut jupui fără probleme.
Purta o barbă de profet şi haine de vânător, deşi n-ar fi fost în stare să omoare un iepure. Mi-a adus un cadou: o sculptură făcută de el, aşa am aflat că avea acest talent de care nu vorbise nicicând. Ne-a spus că avea un fiu de patru sau cinci ani, apărut târziu; mama era o tânără indigenă, absolventă de gimnaziu, care lucra într-o fabrică de textile şi creştea copilul până avea să meargă la o şcoală bună. Marko îl recunoscuse, se numea Anton Kusanovic şi era foarte inteligent. „Voi avea grijă să primească o educaţie bună, şi el, şi mama lui o duc bine“, a spus emoţionat.
Sfârşitul războiului, înfrângerea Germaniei şi moartea lui Hitler pluteau în aer ca un nor negru pentru coloniştii germani; la nunta mea însă, subiectul nici n-a fost pomenit. Oamenii se defineau după simpatia lor pentru Axă sau pentru Aliaţi, se iscau discuţii dezagreabile, dar noi le evitaserăm timp de şase ani şi nu era să începem tocmai acum. Cei din Nahuel nu se preocupaseră de conflictul din Europa – era departe şi ei nu aveau nici un amestec; nu acelaşi lucru se putea spune despre familia Rivas, despre fratele meu, Miss Taylor şi Teresa. Noi sărbătoriserăm – fără Fabian – ziua de 2 septembrie cu un miel la proţap, rachiu din belşug şi cele mai bune prăjituri ale Facundei.
În fine, am putut face dragoste dezbrăcaţi într-un pat de hotel, aşa cum visam. Soţul meu s-a dovedit a fi atent şi tandru.
A doua zi am luat trenul şi am plecat în capitală, unde nu mai fusesem de la înmormântarea mamei, când nu văzusem decât cimitirul şi îmi vizitasem fraţii, dar Fabian cunoştea bine oraşul, venea des în scop profesional. Capitala se schimbase mult; aş fi vrut s-o străbat, să revăd cartierul copilăriei şi să merg la teatru, dar luna de miere aveam s-o facem la Rio de Janeiro, unde Fabian se ducea să predea nişte cursuri. Se reluaseră zborurile comerciale, atât de limitate în anii războiului. Primul meu zbor cu avionul a însemnat o adevărată experienţă: multe ore chinuită de ţinuta mea de călătorie (burtieră, ciorapi, pantofi cu toc, taior ajustat, mănuşi, pălărie şi etolă de blană), ameţită, speriată şi vomitând din patru în patru ore, când avionul făcea escală pentru aprovizionarea cu combustibil.
De luna de miere abia dacă-mi amintesc, căci m-am procopsit cu o infecţie intestinală şi mi-am petrecut aproape tot timpul privind pe geam plaja splendidă a Copacabanei şi sorbind ceai în loc de faimoasa capirinha. Când nu lucra, Fabian mă îngrijea cu multă dragoste. Mi-a promis că vom reveni în Brazilia la un moment dat pentru o lună de miere adevărată.
Fratele meu s-a ţinut de cuvânt şi ne-a construit casa într-o săptămână, aşternând pe acoperiş un strat dublu din cea mai bună iarbă uscată din zonă. În anii în care lucrasem pentru el prosperase peste aşteptări. Un merit mi-l atribui şi mie, pentru că am avut idei pe care ar fi trebuit să le aibă arhitectul, dacă e să fim drepţi. Printre cele mai rentabile a fost o comunitate de Case Rustice pe malul lacului, care să fie vândute scump pe post de case de vacanţă.
— E o aiureală, Violeta, suntem departe de capitală, nimeni n-o să piardă atâtea ore în maşină sau cu trenul ca să se scalde într-un lac îngheţat, a protestat José Antonio, dar a acceptat până la urmă.
Profitul a fost splendid, au apărut mulţi interesaţi să investească în astfel de proiecte. Sarcina mea era să identific locurile şi să mă ocup de cumpărarea terenurilor şi de autorizaţiile de construcţie.
— Mi se cuvine un comision bun pentru fiecare casă pe care o vinzi, i-am cerut eu.
— Cum asta? Doar suntem rude!
— Tocmai de-aia.
Pe atunci eram foarte modestă, nu aveam cheltuieli căci locuiam la fratele meu şi în Sacramento nu existau tentaţii. Am economisit deci banii, am făcut şi un împrumut la Banca Regională la care aveam conturile societăţii Case Rustice, am cumpărat un teren şi am finanţat construcția a opt case, cu o piscină în mijloc şi înconjurate de grădini, ca să justifice preţul. Le-am vândut bine, am restituit împrumutul şi am repetat operaţiunea. Până să mă mărit am realizat astfel patru comunităţi şi aveam de gând să continui să investesc în afacerea asta şi în altele care aveau să se ivească, i-am spus lui Fabian. Ceea ce era total neobişnuit: femeile din clasa mea socială nu munceau – cu atât mai puţin în provincie, unde se trăia cu o întârziere de câteva decenii.
L-am asigurat pe Fabian că munca nu-mi va afecta rolul de soţie, gospodină şi viitoare mamă; a acceptat, scrâşnind din dinţi. Asta însemna că nevastă-sa va fi cu un picior la ţară şi cu altul la oraş. Dar sunt încăpăţânată, dacă-mi vâr ceva în cap nu-i chip să dau înapoi. Aşa că în timp ce el studia, experimenta, scria şi preda compulsiv, ca un savant nebun, eu mă ocupam de cheltuielile casei, economiseam şi îi dădeam unchiului Bruno o sumă lunară pentru mătuşi, pe care el o refuza, dar eu o vărsam într-un cont pentru situaţii de urgenţă, care nu lipseau: murise vaca Clotilde şi a cumpărat alta, furtuna dărâmase gardul, am avut o recoltă slabă, Facunda a trebuit să fie operată la vezica biliară.
Faptul că munceam, câştigam bani şi ţineam casa era o jignire pentru soţul meu. Mă simţeam cumva vinovată şi încercam să minimalizez efortul, nu pomeneam niciodată de munca mea în public, dacă cineva aducea vorba spuneam că e doar o ocupaţie vremelnică, un fel de distracţie la care, fireşte, aveam să renunţ când vor apărea copiii. Dar în sinea mea mă consideram puternică şi utilă: îmi dădusem seama că aveam talent la făcut bani. O moştenire de la tata, cu deosebirea că eu sunt prudentă, iar el era nesăbuit: eu cuget şi calculez, el înşela şi își forța norocul.
Prezentarea romanului „Violeta“ conform editurii Humanitas Fiction:
Isabel Allende: 26 de cărți publicate, traduceri în peste 40 de limbi; peste 75 de milioane de exemplare vândute; 15 doctorate onorifice; peste 60 de premii în peste 15 țări; trei filme de succes și un serial realizate după romanele sale. În 2018 a primit, în cadrul National Book Awards, Medal for Distinguished Contribution to American Letters, fiind prima personalitate scriitoricească de limbă spaniolă căreia i se acordă această distincție.
Din 1920, când gripa spaniolă ajunge pe continentul sud-american, până în 2020, când pandemia de Coronavirus răvășește întreaga lume, Violeta del Valle este martora unui secol de răsturnări politice, provocări economice, ideologii nefaste, luptă pentru drepturi și supraviețuire. S-a aruncat în vâltoarea destinului cu o imensă forță vitală, cu entuziasm și curaj, iar la capătul drumului, într-o lungă scrisoare adresată celui mai drag om din viața sa, rememorează tot ce a trăit. Confesiune și bilanț deopotrivă, se întoarce în ea la pasiunile care i-au schimbat traiectoria, la marile iubiri care i-au marcat existența, la perioadele de sărăcie și de prosperitate, la pierderile devastatoare și bucuriile copleșitoare.
„Isabel Allende știe că toate poveștile sunt de fapt povești de dragoste, iar cele mai frumoase sunt cele spuse de timp.“
Colum McCann
„Allende încadrează viața Violetei între două pandemii […] și reușește încă o dată să dea un sens personal sentimentului istoric.“
Publishers Weekly
„Isabel Allende ne dăruiește din nou o carte care inspiră și emoționează profund, o istorie văzută prin ochii unei femei însuflețite de pasiune, hotărâre și un simț al umorului ce o susțin de-a lungul unei vieți tumultuoase.“
Clarín
Violeta se naște într-o zi furtunoasă de vineri, în anul 1920 – un dar nesperat pentru soții Del Valle, care au deja cinci băieți. Ocrotită și răsfățată, marile tulburări ale lumii îi rămân străine în prima copilărie. Casa mare cu camelii, bastionul familiei sale de multe generații, cu mătuși celibatare, servitori credincioși și ritualuri neclintite, este un univers fermecător pentru micuța capricioasă, iar Miss Taylor vine de peste mări și țări pentru a șlefui caracterul și a desăvârși educația viitoarei domnișoare. Marea criză economică răstoarnă însă planurile familiei Del Valle, tot ceea ce părea solid și sigur dispare, iar Violeta trebuie să învețe cea mai grea și mai prețioasă dintre lecții: aceea a vieții și a morții.
Seria de autor ISABEL ALLENDE: Casa spiritelor, Zorro, Fiica norocului, Portret în sepia, Eva Luna, Povestirile Evei Luna, Țara mea inventată, Paula, Despre dragoste și umbră, Inés a sufletului meu, Planul infinit, Suma zilelor, Insula de sub mare, Caietul Mayei, Dragoste, Jocul RIPPER, Amantul japonez, Dincolo de iarnă, O lungă petală de mare, Ce vrem noi, femeile? Despre dragostea nerăbdătoare, viața lungă și ursitoarele bune, Violeta
Isabel Allende, nepoata fostului președinte chilian Salvador Allende, s-a născut pe 2 august 1942 la Lima, în Peru. Își petrece copilăria în Chile, iar în timpul dictaturii lui Pinochet se refugiază în Venezuela, unde rămâne timp de 15 ani. În prezent locuiește în California. În 1982, primul ei roman, Casa spiritelor, are un succes fulminant și devine imediat bestseller internațional. În 1984 publică Despre dragoste și umbră, apoi Eva Luna (1987), Povestirile Evei Luna (1989) și Planul infinit (1991). În 1992, fiica scriitoarei, bolnavă de porfirie, moare. Următoarea ei carte, Paula (1994), îi este dedicată. De mult succes se bucură Afrodita (1997), romanele Fiica norocului (1999) și Portret în sepia (2000), volumul de memorii Țara mea inventată (2003) și Zorro (2005). În 2006 îi apare romanul Inés a sufletului meu, în 2007, volumul autobiografic Suma zilelor, în 2009, romanul Insula de sub mare, în 2011, Caietul Mayei, iar în 2012, volumul Dragoste. În 2014 vede lumina tiparului thrillerul Jocul RIPPER, în 2015, romanul Amantul japonez, în 2017, Dincolo de iarnă, în 2019, O lungă petală de mare, în 2020, Ce vrem noi, femeile? Despre dragostea nerăbdătoare, viața lungă și ursitoarele bune, iar în 2022, romanul Violeta. În cariera sa literară, a primit peste 60 de premii și distincții. În 1994, statul francez i-a conferit titlul de Chevalière de l’Ordre des Arts et des Lettres, în 2004 a fost admisă în American Academy of Arts and Letters, iar în 2014 i s-a decernat Presidential Medal of Freedom. În 2018, în cadrul National Book Awards, a primit Medal for Distinguished Contribution to American Letters, fiind prima personalitate scriitoricească de limbă spaniolă căreia i se acordă această distincție.
