Fragment în premieră din romanul ”Totul va fi perfect” de Lorenzo Marone
27 iulie 2023 de Oana Borviz •
Proaspăt tradusă în română, ”Totul va fi perfect” este prima poveste scrisă de italianul Lorenzo Marone (autorul romanelor ”Un băiat ca toți ceilalți”, ”Mâine poate am să rămân”, ”Tentația de a fi fericit”) care nu se petrece în Napoli, ci pe insula Procida. Miezul poveștii îl constituie relația dintre un tată și un fiu iar stilul în care Marone dezvoltă subiectul este unul care îmbină sensibilitatea, ironia și umorul.
Andrea Scotto este protagonistul care, la vârsta adultă, se vede nevoit să-și ia rolul de părinte pentru propriul tată, Marone explorând astfel un subiect extrem de delicat, și anume problematica cu care se confruntă adulții privind bunul trai al bătrânilor lor părinți. Această cumpănă din viața bărbatului îi oferă oportunitatea de a-și revedea locurile natale, de a se împăca cu trecutul și de a alege unde să-și petreacă restul vieții.
Găsiți mai jos un fragment din această carte, pe care prietenii de la Humanitas Fiction ni l-au oferit cu gândul de a ne face poftă de citit:) Spor!
Fragment din romanul ”Totul va fi perfect” de Lorenzo Marone
Există zgomote care au capacitatea de a opri timpul, de a înhăța clipa fără s-o mai lase, cum știu să facă doar fotografiile. Poarta de la intrarea pe aleea casei noastre, datorită obișnuitului ei scârțâit metalic, are tocmai această calitate, îți aruncă de fiecare dată în față amintirea unei zile de demult. La fel ca un miros pe care-l simți din întâmplare, zgomotul ascuțit al balamalelor ruginite care se deschid ca să ne lase să intrăm în grădină îmi pune imediat în alertă simțurile și mă simt cotropit de amintirile momentelor când ne întorceam de la mare cu mama, iar aceeași poartă ne primea cu un geamăt pe care eu îl confundam cu un mic strigăt de bucurie. Și aproape mi se pare că sunt acolo în acel moment precis, așa încât privesc în spate, convins că e și Marina, cu o Barbie în mână, așteptând să vadă ce facem. E doar tata, care așteaptă aplecat de spate, sprijinindu-se în baston, și e Augusto, care își ține botul în pământ, schelălăind ca un nebun.
— Ce mai are? întreb, deja epuizat.
— E agitat, i se întâmplă întotdeauna când se întoarce la Procida. Acum o să-și petreacă toată ziua făcând inspecția casei.
— Nu puteați să luați un buldog, unul din câinii ăia care nu se mișcă pe covor nici atunci când îi strigi în locul animalului ăstuia posedat de diavol?
Tata zâmbește ușor.
— Eu n-am ales chiar nimic. Nu știi că la o anumită vârstă nu mai ești lăsat să hotărăști nici măcar dacă și cum să mori? Cum să-mi ceară părerea despre alegerea unui câine?
Am intrat. Numai că, pentru a parcurge aleea cu viteza comandantului, vom avea nevoie de o jumătate de dimineață, iar Augusto chelălăie tot mai tare, încercând să rupă lesa, ca să se repeadă în căutarea a cine știe ce.
— Da’ dă-i drumul, pentru numele lui Dumnezeu, spun eu, aflat la capătul răbdărilor.
Atunci tata îl lasă, iar Tannen pornește ca din pușcă, ținându-şi pieptul ridicat, și fundul lăsat în jos, asemenea unei ambarcațiuni care zboară pe apă.
Pe zidul de la intrarea în patio, lângă aplică, stă un gecko mare. Îmi cade imediat privirea pe el, în timp ce comandantul încearcă să deschidă ușa. E o senzație greu de explicat, pentru că acest gecko leopard pare exact cel din copilăria mea, sau poate, cine știe, e chiar el, un animăluț magic care a reușit să învingă timpul și trăiește lângă lumina din grădină de mai bine de treizeci de ani. Poate există cu adevărat ceva extraordinar în casele de la mare, poate sarea care le acoperă și le cristalizează, sau vântul care vine de departe și intră printre balamalele umede, aducând cu el povești vechi care sfâșie suprafața apelor, nu știu, dar, iată, eu, privind în jur, mă regăsesc dintr-odată copil, ca și cum n-ar fi vieți diferite (multele pe care le-am lipit de mine) care mă despart de locul acesta.
Dalele sunt din teracotă, o unică pată roșie, densă și compactă, acoperind grădina și semănând cu raguul pe care-l pregătea bunica, și care mă fac să simt aceeași arsură la tălpi ca atunci când le străbăteam desculț mergând să recuperez mingea Tango ajunsă sub mașină. Văd albul pereților externi, ce, drept să spun, s-a lăsat înnegrit de marea de iarnă care l-a biciuit ani de zile, și totuși în anumite locuri soarele reușește să smulgă reflexii de la zidul acela de var nestins care pare frișcă. Iată o altă amintire care cine știe unde s-a dus să se ascundă: mama, care seara, la culcare, ne spunea povestea lui Hänsel și Gretel transformând-o, pentru că dintr-odată Hänsel și Gretel deveneau Andrea și Marina, iar casa de marțipan era casa noastră de zahăr, iar în ea nu exista nici o vrăjitoare, ci o mamă care-și petrecea timpul reparând găurile pe care copiii le făceau în zid cu gurile lor lacome.
— Iată-ne ajunși, spune tata, după ce deschide ușa și privește în jur satisfăcut, în sfârșit acasă.
Aproape mă tem să intru, pentru că poate acolo înăuntru lucrurile s-au schimbat, pentru că Libero n-a deschis încă ferestrele, și aerul e greu, încărcat de umezeală și de amintiri urâte, pentru că o fi plin de colțuri întunecate unde se cuibăresc nenorociții ăia de păianjeni. Așa că aștept ca bătrânul să permită luminii să alunge întunericul și-mi arunc privirea spre lămâiul din mijlocul grădinii. Îl găsesc aproape identic cu amintirea pe care o aveam despre el, cu tulpina răsucită în jurul ei însăși și câteva fructe galben-verzui, ascunse printre frunze. Și, dacă trag aer în piept, pot simți aroma lămâilor, e mirosul verii, ba nu, e mirosul insulei vara. Procida în sezonul acesta e ca o femeie care se face frumoasă, e ca mama care-și punea un pic de turcoaz pe pleoape și-și dădea cu o picătură de parfum (pe care el i-l aducea din țări îndepărtate) pe gâtul lung, ca să meargă să-și aștepte soțul pe debarcader. E un amestec de fragranțe aduse de marea albastră, care lucește puțin mai încolo, sunt miresmele, pe care îți vine să le acoperi cu o grămadă de nisip și care la prima adiere caldă încep să se simtă din nou.
Și așa, în briza asta care miroase a lămâi coapte, a prăjeli venite de la terasele restaurantelor ce coboară spre mare, a duzi, a corbezzoli, a ginestre și nopali agățați de stâncile de deasupra mării, a măsline verzi și dolofane care vor deveni un ulei gros, a caprifoi și passiflora, a capere și euforbie, a pietriș vulcanic și a hibiscus, eu reușesc să simt doar un parfum, care are de a face cu insula doar până la un anumit punct, pentru că e un miros care vine din Nord și pe care vântul n-are puterea să-l aducă până aici: un miros rece ca zăpada, dar și roșu ca lalelele, roșu ca buzele care te sărută și ca sângele care îți curge prin vene.
Mirosul mamei mele.
Tata se așază cu greu în vechiul balansoar aflat în fața șemineului. Augusto e încă afară cu botul vârât într-o gaură din gardul care desparte proprietatea noastră de cea a vecinilor, o familie formată din trei persoane care a emigrat în străinătate după plecarea noastră de aici. Se numeau Lubrano și se mutaseră în această parte a insulei când eu aveam vreo cincisprezece ani, tatăl lucra și el pe nave, cum încă se mai întâmplă cu cea mai mare parte a procidanilor, era bucătar și-i vorbea tatii cu „voi“. În realitate, toți îi vorbeau cu voi și-i spuneau „comandante“, asta cred că lui îi plăcea mult, iar mamei deloc, pentru că, așa cum spunea de câte ori se certau, „noi avem nevoie de un soț și de un tată în casă, nu de un comandant“.
În orice caz, nu-mi amintesc numele mic al domnului Lubrano, nici pe cel al soției sale, dar îmi aduc aminte de fiica lor, care era de-o seamă cu mine, poate cu un an mai mică, și nu avea culorile mării, ci ochii negri și fermecători și pielea închisă la culoare ca nisipul de la Ciraccio, părul castaniu închis tuns scurt și buzele cărnoase. În ciuda faptului că aveam aproape aceeași vârstă și locuiam alături, a avut nevoie de mai multe luni ca să se apropie de mine și de Marina, stătea tot timpul singură și, când ne întâlneam pe stradă sau pe plajă, ne saluta doar ridicând un braț. La început, maică-sa o îndemna deseori să vină la noi, dar ea nimic, dădea din cap în semn că nu și mergea mai departe. Părea să aibă un comportament arogant, chiar dacă Delphine ne repeta mereu că era doar foarte timidă.
— Ce face nebunu’ ăla în grădină? întreb brusc, după al nu știu câtelea lătrat al lui Tannen.
— Augusto? Vânează probabil vreo șopârliță. E în stare să stea tot weekendul pitit acolo, așteptând ca sărăcuța aia să iasă la iveală. Ferice de el că are atâta răbdare!
— Păi n-ar fi rău dacă s-ar arăta doar mâine seară direct la debarcader, direct la îmbarcare! spun, în timp ce mă așez pe canapeaua de sub biblioteca vârâtă în zid.
— Nu spera, răspunde închizând ochii pe jumătate.
— Ești obosit?
— Puțin, și asta mă enervează. N-o să crezi, dar aproape că uitasem de boală.
— Ba cred, mă grăbesc să închei subiectul. Cum o chema pe doamna Lubrano, mama Ondinei, care locuia lângă noi? Nu-mi aduc aminte.
— Assunta, răspunde fără să deschidă ochii.
— A, da, Assunta. Cine știe pe unde-o mai fi.
— E tot la Düsseldorf, cu soțul ei, au o pizzerie.
— De unde știi?
— Din când în când îmi scriu ca să afle vești despre tine și despre Marina. Sunt amabili, mai ales ea. Cred că a avut întotdeauna un soi de fixație pentru mine, chiar dacă nu mi-a spus niciodată nimic, îți poți imagina… când veneam acasă își pleca privirea.
Zâmbește încântat.
— Știai cum să-i faci pe oameni să se simtă stânjeniți în fața ta.
— Aș fi putut s-o cuceresc, dacă aș fi vrut. Dar n-am făcut-o, n-am făcut-o cu nici o femeie, spune ridicând degetul arătător al mâinii stângi. Am respectat-o întotdeauna pe maică-ta. Familia înainte de orice.
Odată terminat efectul marijuanei a început din nou să spună platitudini. Pentru o clipă mă gândesc să-i răspund că există diferite feluri de a trăda persoana pe care o iubești, dar apoi mă hotărăsc să tac și privesc în jur, în timp ce un nou schelălăit al Câinelui Zălud provenind din grădină nu reușește totuși să spargă liniștea. În ciuda faptului că acum casa este locuită mai ales de Marina și de fetițe, rămân totuși multe urme ale altui timp, care-mi aduc în fața ochilor copilăria.
Mă uit mai ales la dalele din gresie care, dacă mă gândesc bine, nu se potrivesc deloc cu locuințele din jur. Sunt întunecate, de un roșu metalic care bate în ruginiu, culoarea ruginii pe care mi-o simt parcă lipită de amigdale. Tușesc de câteva ori ca să alung ciudata răgușeală care m-a apucat imediat cum am trecut pragul casei. Mă uit apoi la șemineu, e în ordine și curat (se vede că nu mai e folosit de o eternitate) și la canapeaua îmbrăcată în flanelă, care nici ea nu prea are de-a face cu marea și cu vara. În dreapta, un coș cu lemne frumos aranjate cine știe de când și un suport pentru reviste. Câteva rafturi din lemn de castan pe care se află cărțile tatii de legislație maritimă, despre rute și despre ambarcațiuni cu pânze, și multe romane în franceză ale mamei, ascunse însă de cărțile pentru copii ale nepoatelor mele – detalii care-mi aduc aminte că, deși seamănă cu o veche cabană de munte, casa n-a rămas nelocuită de atunci. Numai că aici ne luptam mai ales cu iarna care era aspră, cu mistralul care bătea pe stânci și încrețea suprafața apei, trebuia să ne apărăm de frigul care venea dinspre plajă și de umezeala tufului. Casa asta era avanpostul nostru de frontieră șapte luni pe an, peștera care ne apăra de animalele din pădure, vatra care conserva cotidianitatea noastră, nu aveam timp să ne gândim la timpul când va veni anotimpul cald. Pe o insulă înveți repede să ai grijă doar de ce e esențial, să mergi înainte și să respecți marea, desigur, dar și vânturile și pământul.
Pe raftul de la șemineu încă se mai află o fotografie a mamei, iar prosoapele de bucătărie agățate de cuișoarele ruginite de lângă chiuvetă ar putea să fie chiar aceleași cu care se ștergea pe mâini după ce spălase vasele. E ciudat, mă simt ca și cum i-am profana mormântul. Mă ridic brusc și ies în grădină să-mi aprind o țigară care să mă ajute să-mi adun amintirile, dar și ca să nu mai văd insuportabilul zâmbet infatuat rămas pe chipul tatii de când vorbise despre vecina noastră; șopârlița își rotește precaut pupilele, de parcă ar vrea să se asigure că nu mă apropii prea mult. Aproape că m-am lăsat înduioșat de un bărbat care n-are nimic duios în el, aproape crezusem că boala îl schimbase. Nu ne schimbăm niciodată: cum suntem în viață, așa murim.
Descrierea romanului ”Totul va fi perfect” conform editurii Humanitas Fiction:
Romanul lui Lorenzo Marone examinează și celebrează legăturile indestructibile dintre părinți și copii și puterea recuperării, prin iubire, a unei fericiri mereu refuzate.
Viața lui Andrea Scotto nu este perfectă. Familia lui, nici atât. Însă neașteptata întoarcere pe insula natală, alături de tatăl său, fost căpitan de cursă lungă, se dovedește o călătorie sinuoasă într-un labirint ce ascunde adevăruri esențiale. În lumina inefabilă a cerului mediteraneean, rănile nevindecate, dar și amintirile neprețuite reînvie.
Fotograful de modă Andrea Scotto a preferat întotdeauna să se țină departe de rude: de tatăl său, Libero Scotto, un fost comandant de navă, din insula Procida, care, după ce i-a murit soția, s-a mutat la Napoli împreună cu copiii; apoi de sora sa, Marina, obsedată de control, care are două fiice, un soț de treabă și un câine nebun. Când Marina este forțată să plece, lăsându-și nesupravegheat tatăl grav bolnav, Andrea trebuie să preia cârma. Este începutul unui weekend dramatic, în timpul căruia regulile scrise și nescrise ale Marinei vor fi încălcate în cele mai neașteptate feluri. Nevoit să vegheze un tată care nu are de gând să fie tratat ca un infirm, Andrea ajunge în Procida și se întoarce după zeci de ani în locurile copilăriei, pe plaja unde a trăit primele bucurii și dezamăgiri din dragoste și printre casele colorate ale portului. Acolo va începe să deslușească adevărurile dulci-amare ale trecutului. La fel ca Libero, aflat în căutarea unui deznodământ demn, Andrea va alege și el locul unde își va petrece restul vieții.
„Ironia, blândețea, micile și marile imperfecțiuni ale unei familii – iată marca stilistică deja recognoscibilă a unui autor atât de iubit.“
La Gazzetta del Mezzogiorno
„În Totul va fi perfect, un tată și un fiu îmbarcați pe un vapor țes o poveste plină de melancolie și bună dispoziție. Confirmând triumful prin simplitate al scriiturii.“
Il Mattino
„Două personalități diferite, două modus vivendi în opoziție: un tată strict, pe de-o parte, și un fiu rebel, care respinge regulile. Confruntarea personajelor cu amintirile personale îl atrage pe cititor într-o dimensiune profund intimă, prin care tema aleasă își dezvăluie actualitatea.“
Il Roma
„O călătorie a libertății totale.“ — La Repubblica
Lorenzo Marone s-a născut în 1974 la Napoli, unde locuiește și în prezent alături de familia sa. După absolvirea Facultății de Drept, a practicat ani buni avocatura. După publicarea la două edituri mici a unui scurt roman, Daria (2012), și a unui volum de povestiri, Novanta (2013), devine cunoscut atât în Italia, cât și pe plan internațional cu bestsellerul Tentația de a fi fericit (La tentazione di essere felici, 2015; Humanitas Fiction, 2018), încununat, printre mai multe premii literare, cu Premio Stresa 2015. Romanul este ecranizat în 2017 sub titlul La tenerezza (Tandrețea) de către regizorul Gianni Amelio. În 2016, Marone publică romanul La tristezza ha il sonno leggero, care a primit Premio Città di Como. De mare succes se bucură romanul său din 2017, Mâine poate am să rămân (Magari domani resto; Humanitas Fiction, 2020), căruia i se atribuie în același an Premio Selezione Bancarella. În 2018 îi apare romanul Un ragazzo normale (Un băiat ca toți ceilalți; Humanitas Fiction, 2021), distins cu Premio Giancarlo Siani, în 2019, romanul Totul va fi perfect (Tutto sarà perfetto; Humanitas Fiction, 2023), în 2020, Inventario di un cuore in allarme și La donna degli alberi, iar în 2021, Il bosco di là, distins cu Premio Prata. Cărțile sale sunt traduse în 20 de limbi.
