Fragment în premieră din romanul autobiografic ”Nopțile reci ale copilăriei” de Tezer Özlü
30 octombrie 2024 de Oana Borviz •
Tezer Özlü a fost una dintre vocile literare cele mai puternice ale Turciei anilor 1970 care a scris, în romanele sale autobiografice, despre sexualitate, nebunie, disperarea omenilor de a trăi într-un regim autocratic. Unul dintre aceste romane este ”Nopțile reci ale copilăriei”, publicat acum și la editura Polirom în traducerea Luminiței Munteanu.
În centru se află chiar scriitoarea în anii adolescenței petrecute la Istanbul, cartea prezintând schimbările majore ale Turciei din anii 70, disperarea societății, viața searbădă a micii burghezii (din care făcea parte și familia ei), suferința în urma tulburării bipolare care au purtat-o în mai multe spitale de psihiatrie din Istanbul și Ankara, sexualitatea ei înfloritoare, realismul ei neclintit.
Özlü a trăit doar 43 de ani, a fost căsătorită de trei ori, scrierile ei autoficționale au fost respinse de critici dar au inspirat generații de scriitoare feministe precum Perihan Mağden și Ebru Ojen. Mai jos veți găsi un fragment din ”Nopțile reci ale copilăriei”, care sper să vă intrige într-atât încât să citiți cartea.
Fragment din romanul autobiografic Nopțile reci ale copilăriei de Tezer Özlü
Într‑o noapte întunecoasă, târziu, mă ridic din pat. Toată lumea doarme, ca de obicei. În casă e frig. Mă străduiesc să pășesc cât mai ușor. Înghit pastilele pe care le adun de nu știu cât timp. Mănânc apoi niște pâine cu dulceață, ca să nu vomit. Sunt tânără. M‑am pregătit pe parcursul întregii zile, pentru ca trupul meu mort să arate frumos. Ai zice că vreau să mă răzbun pe cineva cu leșul meu arătos. Vreau să protestez împotriva acestor case, acestor fotolii, acestor muzici, acestor profesori. Vreau să contest aceste reguli. Un țipăt! Rămâneți cu lumea voastră mică. Un țipăt! Mă întorc în pat tiptil. N‑am timp să mă gândesc prea mult la moarte și la neființă. Imaginile care‑mi joacă acum înaintea ochilor îmi aduc aminte de câmpul presărat cu flori multicolore. N‑am de ce să mă tem. Alerg pe câmp. Parcă n‑aș mai trăi intr‑un oraș de la malul mării. Pretutindeni, câmpie. Sunt singură printre ierburile care se pleacă în bătaia vântului. Curând o să mă ia moartea.
Mă trezesc cu ochii la o față de pernă murdară. Disting literele C. P. Îmi spun că înseamnă „clinică de psihiatrie”.
„M‑au salvat!”, mă gândesc. „Ar fi fost de preferat să n‑o facă!”
Mă pun pe plâns.
— Ce fată ordonată ești! îmi spune o altă pacientă.
Îmi privesc trupul. Sunt plină de vânătăi. Fata din patul vecin îmi spune imediat:
— Uite ce e, să nu‑ți fie frică de locul ăsta! Ai să stai aici o vreme. N‑au să te lase baltă. Aici nu e rău deloc! Eu sunt studentă. Mi‑e bine aici. Ajungi să te obișnuiești și cu locul ăsta. O să‑ți placă la clinică… Stai și tu un pic și‑ai să vezi…
Nu mai ascult ce‑mi spune. Însă ideea de-a rămâne acolo e înspăimântătoare. Mă strigă. Oare așteptau să mă trezesc?
— Eu plec, le spun celorlalte paciente.
— Cum să pleci?! De-aici nu iese nimeni! Trebuie să fii nebună ca să crezi că poți săpleci! Îmi spun ele.
— Dar eu plec!
Restul pacientelor formează un grup care se ține după mine pe hol.
— Ea crede că o să iasă! țipă ele.
Și, intr‑adevăr, sunt scoasă de-acolo.
Nu‑mi amintesc nici măcar o clipă din cele două zile și jumătate în care am tot dormit.
Suntem acasă, în hol. Vine și Günk pe la noi. Tata ne dă amândurora smochine.
— Cum poți să te gândești la moarte câtă vreme există pe lumea asta niște fructe atât de grozave? îmi spune el.
(Nici măcar astăzi nu‑mi dau seama dacă am priceput sau nu adevărul vorbelor lui.)
Las laoparte gândul sinuciderii. Am să așteptsă mor de moarte naturală, la fel ca majoritatea oamenilor.
Fratele meu mă întreabă:
— De ce‑ai făcut‑o?
— „Ceremonia cazanului”. „Zübük”², îi răspund eu.
În zilele de duminică, acasă e un adevărat balamuc, la fel ca în toate casele de pe ulițele lăturalnice. De cele mai multe ori, toată familia e acasă. Tata stă toată ziua în pijama. Mama citește toată ziua lucrările elevilor ei. Tata e inspector. Când e acasă, scrie tot timpul rapoarte. După aceea le citește cu voce tare.
Duminica facem baie. Ne îmbăiem cu rândul. În zilele reci, în camera în care arde focul este adus un lighean mare de aramă. Mai întâi stăm cu capetele plecate și ne spălăm părul. Apoi ne ghemuim în lighean și ne spălăm pe corp cu foarte puțină apă. Cea care se ocupă de toate lucrurile astea e Bunni. După aceea varsă apa murdară într‑o căldare. Se duce cu ea la baie și se întoarce cu apă caldă, curată. Bunni e neobosită. Toate îndeletnicirile ei sunt legate de spălat, de scoaterea cenușii din sobă, de curățarea mizeriei. Asta a făcut toată viața. Ea ține până și focul în mână.
Lumea ei e alcătuită din rufe murdare, vase murdare, cele cinci rugăciuni zilnice, post și drumuri la Piața Çarșamba³. Nimeni nu‑i oferă mai mult. Nici ea nu cere mai mult. În timp ce ne toarnă apă în cap pentru ultima oară, ne binecuvântează cu rugăciuni în limba arabă.
— Dumnezeu nu există! îi spunem noi ca s‑o scoatem din răbdări.
— Pușchea pe limbă, pușchea pe limbă! O să ardeți în iad! ne previne ea.
De cele mai multe ori duminica, spre seară, se iscă tot soiul de certuri. Uneori, gâlcevile pornesc de la rubedeniile care locuiesc la etajul din mijloc al blocului. Locatarii se revarsă pe scări și se năpustesc unii la alții. Țipă cu toții ca din gură de șarpe. Unul dintre ei îi trage o palmă altuia. Bătrânii se roagă de ei să se potolească. Tot Bunni e cea care se căznește cel mai mult să‑i oprească.
1. Gönenç Ertem, cea mai apropiată prietenă a lui Tezer Özlü din perioada adolescenței, numită în cercul de prieteni Günk. A studiat la Universität St. Gallen (Elveția), după care s‑a stabilit în Suedia, unde s‑a afirmat ca jurnalistă radio și scriitoare.
2. Kazan Töreni, „Ceremonia cazanului” (1957), este titlul unei povestiri umoristice și al volumului omonim semnat de Aziz Nesin (1915‑1995); Zübük (1961) este titlul unui roman satiric semnat de același autor – titlul cărții este inspirat de numele personajului principal, Zübükzâde İbraam Bey.
3. În traducere, „Piața de Miercuri” – celebră piață din cartierul istanbulez Fatih.
Prezentarea romanului Nopţile reci ale copilăriei conform editurii Polirom:
Tezer ÖZLÜ (1943-1986) este una dintre figurile de prim rang ale literaturii turce. Cărţile ei autobiografice, Nopţile reci ale copilăriei (1980), Călătorie la capătul vieţii (1984), Grădină veche, dragoste veche (1987), Ce rămâne (1990), Pentru a putea răbda lumea (2014), au impresionat puternic cititorii prin tonul încărcat de emoţie şi prin experienţa dramatică a naratoarei. Venerată în ţara natală, s-a impus şi în străinătate, cărţile ei primind elogiile criticii şi continuând să atragă noi cititori în zilele noastre. În ciuda aprecierii de care s-a bucurat în timpul vieţii, Tezer Özlü a fost permanent sfâşiată de conflicte lăuntrice şi s-a luptat cu probleme de sănătate mintală, urmând intermitent diverse tratamente în clinici psihiatrice. Traducerea în limba germană a Nopţilor reci ale copilăriei, publicată la Suhrkamp în 1982, a fost distinsă cu Premiul Marburg.
„Vocea lui Tezer Özlü este reflexia unui suflet profund, care pipăie existenţa cu degete gingaşe. Ea foloseşte forţa literaturii pentru a permite vieţii să existe la nesfârşit. Vocabularul ales şi grija din spatele frazelor limpezi şi tăioase, precum şi abilitatea de a smulge lucrurilor semnificaţii noi sunt uimitoare. Timpul se opreşte atunci când lumea este trezită la o nouă viaţă de limbajul său. Ea cufundă totul într-o lumină veşnică.” (Burhan Sönmez)
„O descriere profund emoţionantă a disperării, euforiei şi suferinţei.” (Kirkus Reviews)
„E straniu cu câtă claritate vorbeşte Tezer Özlü despre un alt timp şi totuşi, simultan, despre clipa de faţă.” (Financial Times)
„Nopţile reci ale copilăriei este expresia esenţializată a inimii lui Tezer Özlü.” (Los Angeles Review of Books)
