Noutãți

Fragment în avanpremieră din „Fata A“ de Abigail Dean

14 septembrie 2021 de  Oana Borviz   •  

Dacă ești unul dintre aceia care citesc cu nesaț cărți de mystery și thriller, „Fata A“ de Abigail Dean (un thriller psihologic bazat pe fapte reale) s-ar putea să pice la țanc. Cartea a fost tradusă la editura Crime Scene Press de George Arion Jr, fiul autorului de romane mystery & thriller George Arion, și urmează să intre în curând în librării.

Abigail Dean are 32 de ani, este avocat Google și s-a apucat de scris în 2019, când și-a luat liber câteva luni pentru a pune pe hârtie această poveste despre traumele îndurate de mai mulți frați în casa propriilor părinți, dar mai ales despre felul în care suferința de atunci le afectează acum maturitatea.

„Fata A“ este un debut șocant, poate cel mai bun (spun cei de la revista The Bookseller) dintre acele thrillere care au cuvântul „fată“ în titlu (modă declanșată în urmă cu șase ani de debutul lui Paula Hawkins, „Fata din tren“).

Deși îmi plac thrillerele, nu știu dacă voi avea puterea să citesc cartea asta. Povestea ei pare prea dură pentru mine. Dar las aici, pentru cei interesați, un fragment oferit de cei de la Crime Scene Press. Spor la citit!

Fragment din „Fata A“ de Abigail Dean

Ultima oară am văzut-o pe Maică-mea în ziua în care am evadat. În dimineața aceea m-am trezit în patul jegos și am știut că zilele mi se sfârșiseră, că dacă nu acționam atunci aveam să mor acolo.

Uneori vizitez cu ochii minții dormitorul nostru mic. Două paturi de o persoană, înghesuite în colțuri opuse, cât mai departe unul de altul. Patul meu și patul lui Evie. Între ele atârnă becul neacoperit care tresare din pricina pașilor de pe holul de afară. De obicei nu e pornit, dar uneori, dacă așa hotărăște Taică-miu, e lăsat aprins zile întregi. A acoperit etanș fereastra cu o cutie de carton aplatizată, ca să controleze trecerea timpului, dar o lumină slabă, maronie, răzbate prin ea și ne oferă un simulacru de zile și nopți. Dincolo de carton a fost odată o grădină, iar dincolo de ea – pârloaga. A devenit tot mai greu să cred că locurile acelea, cu sălbăticia și intemperiile lor, există cu adevărat. În licărirea pământie a luminii se vede Teritoriul de doi metri dintre paturile noastre, pe care eu și Evie îl cunoaștem mai bine decât oricine. Am plănuit multe luni cum să navigăm dinspre patul meu spre al ei. Știm cum să străbatem mormanele de pungi de plastic, pline cu obiecte de care nu ne mai amintim. Știm că pentru a străbate Smârcurile Castroanelor, înnegrite și vâscoase, trebuie folosită o furculiță de plastic. Am dezbătut care e cea mai bună cale de a depăși Vârfurile de Poliester ca să evităm cea mai rea parte a mizeriei: dacă să înfruntăm stihiile prin trecătorile înalte sau dacă s-o luăm prin tunelurile de materiale putrezite de sub ele și să înfruntăm orice ne-ar fi așteptat acolo.

Făcusem din nou pe mine în noaptea aceea. Mi-am mișcat degetele de la picioare, mi-am răsucit gleznele și mi-am aruncat picioarele în față ca și cum aș fi înotat, așa cum făcusem în fiecare dimineață în ultimele câteva luni. Două. Poate trei. I-am spus camerei ce i-aș fi spus primei persoane pe care aș fi întâlnit-o după eliberare: numele meu e Alexandra Gracie și am cincisprezece ani. Trebuie să sun la poliție. Apoi, așa cum făceam în fiecare dimineață, m-am întors să mă uit la Evie.

La un moment dat eram legate cu trupurile în aceeași direcție, așa că reușisem s-o văd tot timpul. Acum eram legate invers și trebuia să ne contorsionăm corpul ca să ne putem privi în ochi. În loc de figură i-am văzut labele picioarelor și oasele. Pielea i se cufunda în fiecare scobitură, de parcă ar fi căutat căldura din ele.

Evie începuse să vorbească tot mai puțin. O luam cu binișorul și apoi strigam la ea. O încurajam și îi cântam cântece pe care le știam de pe vremea când încă mergeam la școală. „Urmează partea ta”, îi spuneam. „Ești gata pentru partea ta?” Nu mergea nimic. În loc s-o învăț numerele, le recitam pentru mine însămi. Îi spuneam povești în întuneric și nu auzeam râsete, întrebări sau reacții de mirare. Nu auzeam decât liniștea Teritoriului, și respirația ei slabă care se avânta peste spațiul dintre noi.

– Evie, am zis. Eve. Azi e ziua cea mare.

Descrierea cărții conform editurii Crime Scene Press:

Bestseller Sunday Times

Bestseller New York Times

Drepturile au fost vândute în 33 de teritorii

Lex Gracie nu vrea să se gândească la familia ei. Nu vrea să se gândească la copilăria petrecută în casa părinților ei, supranumită Casa Ororilor. Și nu vrea să se gândească la identitatea care i-a fost atribuită: Fata A – fata care a evadat.

Când mama ei moare în închisoare, pentru Lex fuga de trecut nu mai este o variantă posibilă. Copiii familiei Gracie primesc moștenire casa părintească, iar lui Lex îi revine misiunea să ducă la bun sfârșit condițiile din testament. Împreună cu sora ei mai mică, Evie, Lex vrea să transforme Casa Ororilor într-o forță a binelui. Dar mai întâi trebuie să se împace cu ceilalți șase frați și surori – și să înfrunte demonii acelei copilării întunecate prin care au trecut cu toții, chiar dacă în moduri nebănuit de diferite.

O poveste minunat scrisă și extrem de puternică despre mântuire, groază și iubire, inspirată dintr-un caz real.

Receptare critică

„E fantastică, mi-a plăcut la nebunie.” (Paula Hawkins)

Un clasic modern.” (Jeffery Deaver)

„O capodoperă.” (Louise O’Neill)

„Un debut năucitor.” (Washington Post)

„Răvășitoare și puternică.” (The New York Times)

Oana Borviz

Înainte de a mă îndrăgosti de cărți mi-au plăcut altele: să pictez, să bricolez, să văd filme. De fapt, am început să citesc cu adevărat în primii ani de liceu, când mi-am dat seama cât de savuroase pot fi momentele în care ești singur cu o carte în mână. De atunci, cititul a devenit un soi de obișnuință care îmi face bine, îmi dă echilibru și mă inspiră. Citește mai mult.

Vezi toate articolele
Vezi toate articolele

Lasă un răspuns