Fragment din romanul „Când stelele se întunecă“ de Paula McLain
6 septembrie 2021 de Oana Borviz •
Paula McLain are deja fanii ei, care o adoră pentru romanele istorice devenite bestselleruri – ex: „Soția din Paris“ și „Hemingway și cu mine“, ambele despre femeile din viața lui Ernest Hemingway -. Cel mai nou roman al său este, însă, diferit de celelalte: în primul rând, pentru că este un thriller; în al doilea rând, pentru că este mult mai bazat pe propria biografie decât precedentele.
„Când stelele se întunecă“ îmbină povestea unei detective aflate în căutarea unei adolescente răpite cu povestea propriei vieți timpurii, de copil abandonat, crescut prin instituțiile statului, abuzat sexual. „Eu însămi sunt o supraviețuitoare a abuzurilor sexuale și mi-a luat o viață întreagă ca să mă vindec de asta“, declara McLain, în vârstă astăzi de 55 de ani.
S-a inspirat puțin și din proza unor autori de romane polițiste ca Tanya French, Kate Atkinson și Louise Penney și a ieșit acest roman nou, total diferit de ceea ce a scris ea înainte dar și de alte romane ale genului. „Am vrut să pot scrie ceva nou“, spune ea, „și să nu mă simt atât de umbrită de munca altcuiva care să mă oblige să respect anumite reguli și convenții“.
Romanul a apărut de curând la editura Humanitas, în colecția Raftul Denisei și în traducerea lui Mihnea Gafița. Mai jos veți găsi un fragment din această carte, pe care mi l-au oferit prietenii de la Humanitas.
Spor la citit!
Fragment din „Când stelele se întunecă“ de Paula McLain
Pe tot drumul înapoi, mă simt ca un glob din cele cu zăpadă, scuturat zdravăn, în care fulgii ascuțiți ai memoriei se ciocnesc. Will e tot aici. A devenit șeriful orașului, la fel ca taică-su – și ce urmează? Cum aș putea răspunde la oricare dintre multele întrebări cu care mai mult ca sigur c-o să tabere pe mine, despre care-i viața mea și de ce m-am întors acasă? Cum pot evita s-aud cine știe ce în plus despre situația lui, care și așa îmi stă pe creier? Cum o să putem evita, și unul, și altul, să vorbim despre trecut? La urma urmei, nu suntem, pur și simplu, doi prieteni vechi, pe care nu-i leagă nimic special.
Toți anii ăia, de pe vremea când eu aveam zece, și Will paisprezece, fiecare a făcut parte din povestea celuilalt. Ellis Flood, șeriful, tatăl lui, era cel mai bun prieten al lui Hap, așa că de multe ori am fost luați la pachet. Dar, și dacă n-ar fi fost așa, într-un orășel ca Mendocino, copiii se jucau în haite, construiau forturi din lemn adus la țărm de valuri pe Portuguese Beach, hălăduiau prin pădurile din dosul străzii Jackson sau, dacă nu, se jucau de-a v-ați ascunselea cu lanternele pe marginea falezei, în nopțile fără lună. Alți doi din gașca noastră erau gemenii Caleb și Jenny Ford, care trăiau numai cu tatăl lor, de când mama fugise, de mulți ani, cu un alt bărbat, dorindu-și o viață care n-avea nimic de-a face cu ei.
Mereu m-am simțit atrasă de copiii cu povești similare cu a mea, de parcă am fi fost membrii unui soi de club a cărui parolă de acces n-o rostea nimeni. Caleb și Jenny aveau cu doi ani mai mult decât mine, diferență care părea mai mare în cazul ei decât al lui – cine știe din ce motiv. Caleb era isteț într-un mod care-l făcea interesant în ochii mei – avea capul ticsit de fapte și povești aparte în legătură cu orașul nostru, ceea cel făcea să fie numai bun de prieten. Și mie-mi plăcuse întotdeauna să știu lucruri, nu doar istorice, despre tot ce era de știut: detalii despre oameni și locuri, povești vechi și mistere noi. Și secrete, indiferent de care.
Tot Caleb avea și cele mai bune ascunzători când ne jucam de-a v-ați ascunselea. Întro seară l-am urmat, când Jenny a-nceput să numere și tot grupul s-a risipit. Majoritatea copiilor se comportau ca niște lupi singuratici când porneau jocul, dar Caleb n-avea nimic împotrivă să mă ia și pe mine. M-am ținut după el până tocmai la marginea falezei, unde mi se părea că-l văzusem dispărând ca printr-o ușă nevăzută. M-am avântat și eu, și am văzut că descoperise o platformă perfectă, chiar dacă foarte mică, un fel de cuib de cioară într-un chiparos. Ramurile bifurcate îi susțineau greutatea, copacul întreg părând încastrat în peretele falezei ca de bagheta unui magician. Locul era genial și îți dădea o senzație de nedescris. Tehnic vorbind, eram ieșiți peste margine, dar și protejați cumva – cât de cât. Cele două crăci de sub noi aveau forma și dimensiunile potrivite pentru a susține doi copii sfrijiți. Crengile de mai sus erau atât de stufoase, încât ne acopereau cu totul – un sistem de camuflare mai mult decât eficient, drept care Jenny, când a venit în fugă și sa uitat țintă către copacul nostru, cu propria față luminată și de culoarea lămâii, sub fasciculul conic al micii ei lanterne de mână, a trecut mai departe, să ne mai caute.
Pentru mine, toate astea erau noi și străine, jocurile nocturne și grupurile vesele de prieteni din cartier – într-un cuvânt, copilăria. Eu și Caleb am rânjit unul către celălalt, mulțumiți de noi înșine, fiindcă jocul era deja câștigat pentru noi. Fiecare joc pe care l-am fi putut juca vreodată. Noaptea părea să se întindă în toate direcțiile, făcută pentru copii ca noi, de neînvins – nemuritori –, de vreme ce mult mai încolo, de-a lungul falezei, Jenny striga numen continuare, sperând să-l pună pe careva pe fugă. Am stat și ne-am uitat la ea multă vreme, la cum îi sălta și i se infunda raza lanternei printre ierburile negre, până când, în cele din urmă, lumina pe care o ducea cu ea sa făcut mai mică decât o gămălie de ac.
Pe atunci, demult de tot, Will era înamorat de Jenny – ca toți băieții, de altfel. Nu era fată în oraș mai frumușică decât ea, sau mai drăguță. Avea dinții albi și drepți, ca din reclamele de bomboane mentolate pentru respirație proaspătă, și pistrui căprui peste șaua nasului, și un păr lung, șaten, care i se legăna în stânga și-n dreapta când mergea. Și o voce frumoasă avea, cântată, înaltă și persistentă, ca Joni Mitchell. Cânta la chitară în serile cu focuri de tabără, cu picioarele îngropate în nisipul ud, în timp ce restul își dădeau din mână-n mână cutii de bere șterpelite, ascultând-o numai pe jumătate. Dar eu nu-mi puteam desprinde privirile de la ea.
Întro seară, nea cântat o piesă compusă de ea, cu titlul Noapte bună, California, despre o fată care se simte atât de pustiită pe dinăuntru și de pierdută, încât se duce până departe în largul mării și nu se mai întoarce niciodată. Cuvintele ziceau: „Nu mă căutați, sunt o nimeni“.
Pe plajă, la lumina roșieaurie a focului, îmi stârnea un sentiment de o asemenea intimitate, încât aveam impresia că o urmăream, de fapt, stând singură în camera ei, cu trupul aproape culcat peste chitară, vorbind numai și numai de singurătate. În viața de zi cu zi, Jenny nu se prezenta niciodată așa, dar știam că asta nu însemna, practic, nimic. Orice suprafață putea sa ascundă, chiar sub ea, tristețea.
Cum Jenny era cu doi ani mai mare și nu se deschisese mai mult către mine, prea multe lucruri nu știam despre cum arăta viața ei din familie. Dar și dacă am fi fost cele mai bune prietene, poate că tot nu mi-ar fi spus. Într-o mie de feluri diferite puteai păstra tăcerea – știam asta. Cântecul vorbea – mie-mi vorbea, cel puțin –, făcându-mi pielea de găină pe brațe și la ceafă, și nimerindu-mă punct ochit, punct lovit: „Noapte bună, California. Noapte bună, zare-albastră. De acum, valurile să-mi spună povestea. Vorbele toate să ajungă la urechea voastră.“
Aveam cincisprezece ani când a dispărut Jenny, în august 1973. Ea era deaproape optsprezece ani, și tocmai absolvise liceul din Mendocino. Din toamnă, urma să meargă la Universitatea Californiei, de la Santa Barbara, să se facă soră medicală. Până atunci, lucra la Viile Husch din Boonville, situate la vreo trei sferturi de oră în interiorul continentului față de oraș, de unde strângea bani pentru o mașină și se milogea so ia până acasă oricine mergea în aceeași direcție ca și ea. Întro seară, a plecat de la serviciu în felul ei obișnuit, dar acasă na mai ajuns. Tot orașul a trăit zile-ntregi cu sentimentul panicii, mai cu seamă Caleb. Era îngrozitor să-l privești. Au început să circule zvonuri că poate fugise de acasă. Adolescenții puteau face oricând așa ceva, din tot felul de motive. Dar Caleb o ținea una și bună, că ea n-ar fi fugit – nu fără să-l anunțe și pe el, sau chiar să-l ia cu ea.
Așteptând și eu, ca toată lumea, sauzim vreo veste, am simțit că mi se deștepta în tot corpul o teamă veche, devenită latentă. Anii trăiți la Mendocino, cu Eden și Hap, se înmulțiseră deacum și mă făcuseră să mă simt în siguranță – pe mâini sigure, adică. Dar iată că știam la fel de sigur acum că mi se putea întâmpla și mie, foarte bine, ce se întâmplase cu Jenny. În sinea noastră, nu eram chiar atât de diferite.
*
Will stă la celălalt capăt al barului, când ajung, în sfârșit, să intru pe ușă la Patterson, puțin după opt treizeci. Are înaintea lui o cană aproape goală de cafea.
— Mă gândeam deja dacă nu cumva mi-ai tras clapa, zice, strângând mă în brațe cu căldură.
Îi răspund la strânsoare, observând că șia făcut duș de curând și că șia schimbat uniforma. Ia rămas umed părul, acum pieptănat pe spate, neted, numai că eu îi cunosc vârtejurile și cât de sălbatic o să-i arate coafura, de cum i se usucă. Lăsând la o parte ravagiile firești ale timpului, e straniu cât de neschimbat e Will – același maxilar zdravăn, aceleași gene lungi. Aceeași grație a trupului, plină de energie, de parc-ar fi pe jumătate om și restul un golden retriever.
— M-ai surprins de mi-au sărit capacele azi, îi spun.
— Și tu pe mine, zice, pufnind în râs și făcându-i semn să vină barmaniței, o femeie între două vârste, blondă, cam fără bărbie și cu ochii conturați la greu.
Comand o bere Guinness cu un whisky Jameson mic, după care mă întorc spre Will și întreb:
— Nu bei și tu cu mine?
— Nu cât sunt în tură. Și no să ies prea curând – nu până no găsesc pe fata aia, oricum.
— A, da, zic. Nu știu ce era în mintea mea.
Barmanița se întoarce cu comanda mea, și-mi ridic paharul de bere către Will, mimând un mic toast în cinstea lui:
— Nu-mi vine să cred că mai ești aici. Aveai atâtea idei grozave!
— Serios? zice el, făcând o mutră acră. Și unde să mă fi dus, mă rog?
— Întro mie de locuri. Oriunde.
— Adică… oriunde, numai nu la umbra lui taică-meu, este?
— Poate. Mă gândesc la el uneori. La ce impresii lăsa. De Bugs Bunny.
— Mda… Lucra de zor la chestia asta. Exersa cu orele. E în stare să fie scârbă în alte privințe, dar e amuzant măcar.
— Mai trăiește, apropo?
— La un azil de bătrâni de lângă Fort Bragg – și Will își acoperă cana de cafea cu degetele, arătându-se vizibil încurcat. Zic cei de acolo că nu mai are chiar toate țiglele pe casă.
— Aoleu, îmi pare rău!
— Nu-i nici o problemă – și-și ridică umerii către urechi, după care și-i coboară la loc, încercând să mai detensioneze atmosfera. Zice: Încă îi mai poate face să râdă pe ăia mici ai mei.
— Ai copii? Grozav. Pun pariu că ești un tată a-ntâia.
— Încerc.
— Băiat? Fată?
— Câte unul din fiecare. Zece și doișpe ani. Și amândoi prea deștepți pentru binele lor propriu.
— Și soția ta – ea cu ce se ocupă?
— Beth. E profesoară la școala Montessori de ceva mai încolo. De mult lucrează acolo. Și se înțelege de minune cu copiii ăia.
— Foarte frumos tablou, zic și mă uit, instinctiv, la mâna lui stângă.
Nare verighetă, nici vreun șanț unde ar fi putut fi verigheta, nici vreo dungă mai deschisă la culoare, nebronzată. Poate că nu poartă, sau poate că mai e vreo poveste, pe care nu mi-o spune.
— Dar tu? mută el discuția. Cât ai de gând să stai?
— Nu știu sigur, zic și mă uit în altă parte. Iau lucrurile ușor, zi după zi.
— Ești măritată?
— Da… măritată cu slujba – e o minciună în care încap oceane întregi de adevăr.
— Ți-am urmărit cariera puțintel, zice. Proiectul… „Farul“, parcă. Te-ai descurcat atât de bine.
— „RazădeFar“, îl corectez. Dar așa e, da.
— Atâția copii dați dispăruți – trebuie să-ți fie greu. Eu n-aș fi în stare de așa ceva.
Dar asta și faci, dau să-i spun, dar mă opresc – n-ar fi cinstit. În loc de asta, îl întreb:
— Cum reziști? la care el scutură din cap, cu un aer sleit. Zice:
— N-am dormit de când am primit apelul. Familia vrea răspunsuri, și eu n-am ce răspunsuri să dau.
— S-au băgat pe fir și ăia de la FBI?
— Am nevoie de dovezi că fost răpită, ca să mă bage în seamă federalii. Și eu n-am așa ceva. N-am nici o probă de nici un fel, de fapt, și nici un motiv. Martori nu sunt, nici vreo scenă a crimei.
— Dar tu crezi c-a răpit-o careva…
— E doar o presimțire, dar așa cred. A fost o fată mai încolo, spre Richmond, cu niște ani în urmă. A dispărut chiar din curtea propriei case.
— Amber SwartzGarcia, zic.
— Apropiate ca vârstă, nu?
— Amber avea șapte ani. Eo diferență ca de la cer la pământ, să știi, între șapte și cincisprezece ani. Oricum, în urmă cu cinci ani a fost.
— Aha, da… – și oftează: Iartă-mă. Uit că ești în vacanță.
— Nui nimic. Mintea mea de polițistă nu-și ia concediu niciodată, de fapt. Ai vreun motiv să-i suspectezi familia?
— Deocamdată nu, nu direct. Încă mai punem întrebări.
— Presupun că-i ții sub observație pe infractorii sexuali înregistrați din zonă. Le verifici eliberările condiționate și pe cauțiune? Tuturor celor care au afinități la fetele de asemenea vârste sau la infracțiuni de felul ăsta?
— Tu chiar vrei să vorbim despre așa ceva? mă-ntreabă, uitându-se la mine pieziș.
— E singura mea pasiune, ridic din umeri și sorb din bere. Poate că e manipulată, cine știe cum. Poate ca fost atrasă în cine știe ce poveste sordidă, fără ca măcar să-și dea seama.
— La treburi cu droguri, vrei să zici? Pare să fie curată ca lacrima.
— O fi vorba de sex. Poate e ținută sub control de cineva.
— Fratele maică-sii a fost acuzat de viol, când era la colegiu, dar asta în urmă cu treizeci de ani. O fi chiar taică-su de vină?
— Se-ntâmplă, zic.
Mă aplec în față și nu pot să nu văd semnele surmenajului din jurul ochilor lui Will. Simte o nevoie disperată să facă o pauză, și sunt alături de el. Știu exact ce povară poartă în momentul ăsta. Cât de greu poate fi totul.
— E adoptată, zice. Asta o însemna ceva?
Mi-a pomenit detaliul ca și cum ar fi doar un aspect în plus de avut în vedere, dar mie-mi atinge o coardă mult prea sensibilă. Cameron s-ar putea lupta cu greutățile clasice ale adopției, făcând nebunii, ca să le pună iubirea la-ncercare părinților adoptivi. Sau poate că are straturi suprapuse de cicatrici emoționale, dificultăți identitare sau de atașament, probleme cu teritorialitatea sau tendințe autodistructive.
— Poate, zic, încercând să păstrez un ton indiferent. Dacă se luptă cu ceva. Dar tu mi-ai spus adineauri că e curată ca lacrima.
— Știu. Al dracului… și expiră lung și zgomotos, după care-i face semn barmaniței să vină cu nota de plată.
— Sper să găsești un fir cât de curând, zic.
— Și eu, deși nu pare convins. Uite, să-ți spun ceva, zice apoi. Am ajuns, în ultima vreme, să-l apreciez altfel pe taică-meu. Presiunea pe care-o fi simțit-o mai demult, când nu reușea să facă dreptate. Și ce sentiment al eșecului trebuie să fi avut.
Oftează, iar oftatul exprimă în el generații întregi, așa cum fiecare cochilie poartă în ea tot Pacificul. Toți așteptau de la el să-i facă să-și regăsească sentimentul de siguranță. Iar el nu reușea niciodată – la Jenny Ford se referă; amândoi am vorbit despre ea, fără să-i pomenim numele.
— Pe Caleb l-ai văzut? schimbă subiectul brusc.
— Ce? Caleb e aici?
— Sa întors acum aproape un an, după ce ia murit tatăl. Un atac cerebral. Caleb a moștenit tot – ia și vândut picturile, toate. Al naibii ticălos bătrân – avea milioane.
— Serios?
Parcă-l și văd pe Jack Ford, individul excentric pe care l-am cunoscut, cu aer de pustnic, mereu în aceiași blugi stropiți cu vopseluri și aceeași cămașă de flanelă, cu părul răvășit, de ziceai că șil tăia singur cu vreun cuțit de bucătărie.
— Milionar? Nu mi-a plăcut niciodată, zic.
— Nici mie, zice Will. Era ceva în neregulă cu el. Știi, nu sa mai recăsătorit.
— Nu mă mir, zic. Și cred că navea el treabă cu nimeni. Caleb ce mai faceacum?
— Face bine, cred, având în vedere ce și cum. Nul văd eu prea des.
— Mă gândeam co să stea departe, câte zile o mai avea. Orașul ăsta ia produs atâta durere!
— Și noi la fel, zice Will simplu. Dar uite că tot aici suntem.
După ce plătim ce e de plătit, îl urmez afară din bar, și apoi pe strada liniștită, unde felinarele par să împrăștie o lucire supranaturală către Timpul și Fecioara, cele două statui la fel de fascinante și enigmatice pentru mine ca-ntotdeauna.
Will se oprește în mijlocul trotuarului, clipind mai des ca de obicei.
— Îmi pare bine că te-am revăzut, Anna, zice. Na fost cel mai bun an pentru mine, de ce să te mint?
— Nici pentru mine na fost, zic, șil iau în brațe, grăbită și mirată de nodul pe care mi-l simt în gât.
— Condu cu grijă, da?
— Nu te poți îmbăta numai cu bere, zic.
— Nu, zău? Repetă-ți asta pe tot drumul până acasă.
Are mașina parcată puțin mai jos de-a mea. Știu că na terminat lucrul pentru azi, dar îl simt că lungește oricum despărțirea. Poate că sentimentul pe care-l răspândește e doar anxietatea legată de cazul ăsta la care lucrează, poate că e însingurare pur și simplu. Toate amănuntele alea despre familia lui perfectă or fi fost minciuni. Sau poate că familia lui o fi absolut în regulă, dar el a călcat pe alături, cine știe cum. Cât de repede ți se poate întoarce propria viață împotrivă – asta-i ceva ce știu prea bine.
Descui portiera Fordului meu Bronco și mă urc la volan, dar îl văd pe Will apropiindu-se, co mutră pe care citesc tristețea și faptul ca lăsat garda jos. Un timp destul de îndelungat se uită țintă în ochii mei, stârnindu-mi un vâjâit slab în urechi, ca de-o presimțire. Ce-are de gând, să încerce să mă sărute?
Dar nu, lam citit prost. Zice:
— Mă bucur că teai întors, chiar dacă numai pentru puțin timp. În vremuri de-astea, în care lumea pare s-o fi luat razna cu totul, e bine să ai prieteni în jur.
Are dreptate, bineînțeles. Nu de asta m-am întors eu acasă, dar Will are absolută dreptate.
(nouă)
La cinci zile după cea dispărut Jenny, doi pescari ieșiți să dea la undiță iau găsit cadavrul în râul Navarro, atât de plin de apă și desfigurat, încât cei de la biroul medicului legist au fost obligați săi confirme identitatea prin comparație cu fișele dentare.
Hap m-a dus în pădure, ca să-mi spună. Până atunci, nu-l mai văzusem niciodată pierzându-și cumpătul, dar se vedea clar că făcea eforturi să se abțină, când mi-a luat amândouă mâinile într-ale lui.
— Am fost întotdeauna cinstit cu tine, Anna, ești deacord? m-a întrebat, cu o voce care-i tremura zdravăn.
Mi sa uscat gura și mi s-a părut că-mi fuge pământul de sub tălpile ghetelor, dar Hap îi dădea înainte, povestindu-mi cum găsiseră pescarii, din întâmplare, ce mai rămăsese din biata Jenny, pe o porțiune a râului mai puțin frecventată. Cum altfel poate că n-ar fi fost găsită niciodată. Și că nu se înecase – o strânsese cineva de gât.
O poveste atât de scârboasă, că aș fi vrut ca Hap să înceteze. Dar știam că nu s-ar fi oprit. Dacă era vorba, întradevăr, să mă protejeze, nu putea să lase nimic nespus.
— Cine a strâns-o de gât? am întrebat, și propria mea voce a părut să ricoșeze de copaci, după care să-mi cadă în poală ca un pietroi, ca o mică bucată dură din realitatea lumii înconjurătoare.
— Nu știm încă.
— Dar o să-l prindă, nu?, șeriful Flood.
— Presupun că o să-l prindă.
— Cum a putut cineva să facă așa ceva? lam întrebat, cu toate că știam deja răspunsul.
Văzusem tot felul de oameni deformați de durere și de circumstanțe, oameni care fuseseră ei înșiși atât de rău și de profund loviți, încât nu se puteau abține să le facă și altora la fel.
— Atât de mică era Jenny! am strigat, simțind că mi se prelingeau în gură lacrimi fierbinți. Nici măcar na prins și ea o șansă în viață.
— În viață e și moarte, Anna. Lucruri mult prea greu de suportat, aproape imposibil. Atât de multe sunt, și uite că le suportăm totuși.
Știam că avea dreptate, dar aș fi dat orice să aud altceva de la el. Măcar dacă mi-ar fi putut promite Hap că așa ceva nu s-ar mai fi repetat, că eu n-aveam să mor niciodată, că n-ar fi murit nici el, nici Eden. Că noi trei, împreună, aveam să ne ținem departe și în siguranță de toate relele, cu toate că lumea era plină de întâmplări și de oameni dintre cei mai îngrozitori. Oameni suficient de contorsionați pe dinăuntru, încât somoare o fată de șaptesprezece ani și s-o lase acolo, în râu, ca pe un gunoi.
— Cum le suportăm? lam întrebat în cele din urmă. Lucrurile alea imposibile?
Îi simțeam în continuare mâna pe a mea, caldă și nemișcată – caldă, statornică și vie. Nu se mișcase nici cu un deget de lângă mine.
— Uiteașa, scumpo, mi-a spus.
În zilele următoare, îmi fac un obicei din a porni de la cabana mea cu un rucsac în spate și fără vreo destinație anume, doar să fiu în pădure. Demult de tot, Hap m-a învățat cum să citesc și să urmez o cărare, fie și una mai puțin umblată, ba chiar cum să umblu dacă nu există nici o cărare. Nimic altceva nu-ți limpezește mintea mai bine. Frumusețea lumii vii, ferigile umede, îmbârligate pe solul văii care mustește de udătură. Licheni de culoarea muștarului și mușchi aducând a bărbi, trântite precum petele de vopsea pe suprafețele stâncilor negre și ale trunchiurilor de copaci. Coronamentul de deasupra capului, ca o hartă întinsă peste bolta cerească.
Într-o după masă, după ce am parcurs vreo șapte opt kilometri dintr-o drumeție prin Pădurea Statală Jackson, traversez un drum de țară izolat, apoi ajung la Big River, care șerpuiește prin toată această zonă din codrii de coastă nordici, după care se varsă în estuarul de pe Big River Beach, chiar la sudul satului. Albia râului e îngustă și puțin adâncă, străjuită de pietre acoperite cu mușchi. Mi-am luat cu mine un mosor de fir de undiță subțire și câteva cârlige cu muște în ele, cu care încerc să prind măcar unul dintre păstrăvii cenușii, care când se arată, când se ascund în umbrele din jur. Dar ei sunt foarte precauți, iar eu m-am înfierbântat deja. Renunț, mă dezbrac în chiloți și mă bag în băltoacă. Deasupra mea, prin lumina filtrată, moleculele de praf de pin plutesc precum o ceață aurie. Apa se prelinge peste pielea mea ca niște mănunchiuri de panglici mătăsoase și reci. Simt că-mi încetinește ritmul bătăilor inimii. Asta… asta voia să spună Hap când vorbea de cel mai bun medicament.
La întoarcere, o iau de-a dreptul peste linia de creastă, în principal pentru efortul pe care-l implică. Terenul se face atât de abrupt pe alocuri, încât n-am ce face și mă las la pământ, târându-mă în patru labe printre licheni, ferigi și humus. Respirația mi se accelerează și devine sacadată, iar pe față am ca o glazură de praf de pin și polen fosforescent.
În vârful crestei mă opresc să beau niște apă. Mă simt deshidratată și binedispusă. Un arbore de cucută sa prăbușit chiar aici, sus, și seamănă cu un gigant spintecat, iar trunchiul îi aduce a burete negru îmbibat cu apă. Unde ia fost smuls din pământ ditamai bulbul de la rădăcină, văd pe sol trei zgârieturi lungi și o balegă de animal – de la vreo pumă, eventual. Când mă aplec să mă uit mai îndeaproape, zăresc ceva pe la periferia razei vizuale – nui un animal, eo formă solidă. Un adăpost.
Deși soarele a început să scapete și mie mi s-a instalat o senzație de rece între omoplați, mă avânt oricum în josul dealului, mânată prea tare de curiozitate, ca să nu arunc o privire mai îndeaproape. Trebuie să m-apăs pe călcâie, ca să-mi țin echilibrul pe povârniș. Solul e subțire și plin de capcane. Ferigi uscatemi înțeapă mâinile și mă plesnesc peste blugi, dar, în cele din urmă, ajung la mica incintă. E un adăpost de vânătoare, pe care și la instalat cineva cum vezi prin ghidurile de supraviețuire în sălbăticie, proptind un par lung de doi metri oblic de un pin Douglas cu trunchiul curățat, de care sunt legate cu sârmă, din loc în loc, mai multe capcane în formă de laț. Nu se poate să nu funcționeze. De jur împrejurul trunchiului, solzii de con de pin și alte materiale care acoperă solul arată urme de călcătură, de la efortul de a reinstala capcanele iar și iar. E un amplasament de vânătoare nu doar eficient – e chiar elegant. Cine lo fi construit știa exact ce făcea și probabil că mănâncă foarte, foarte bine.
Adăpostul în sine denotă același nivel de rafinament, iar mie-mi stârnește mai multe semnale de alarmă subtile. Nu arată ca o colibă de vânător, ci e o structură conică. Mi-aduc aminte c-am văzut odată niște fotografii de album istoric, ale unei populații indigene, cum sunt indienii pomo. Sau așezat în grupuri mici, peste tot prin California de Nord, cu sute de ani înainte să vină europenii, și locuințele lor semănau foarte mult cu asta, rotunde la bază, cu stâlpi în centru care susțineau pereții oblici, legați între ei cu stuf și acoperiți cu scoarță de Sequoia și cherestea.
Și totuși cine sar preta unui asemenea efort dea construi o copie convingătoare a unui adăpost deal indienilor pomo? Și de ce așa departe de oraș, la mulți kilometri distanță de orice sar putea numi drum? O fi opera vreunui scrântit, obsedat de supraviețuire, care crede că nu mai e mult până la sfârșitul lumii? A cuiva care trăiește izolat, poate, pentru că are cine știe ce de ascuns? Deși poate e vorba numai de creierul meu de polițistă, care scormonește după eventualități sumbre, când, în realitate, adăpostul îi aparține vreunui pasionat de viață în aer liber, ca Hap sau ca mine, căruia îi trebuie pădurea și tăcerea ei, din când în când, ca să aibă sentimentul că e întreg la cap?
Prezentarea romanului „Când stelele se întunecă“ conform editurii Humanitas:
Bestseller New York Times 2021, ales de editorii Amazon printre „Best Books 2021 So Far“, Când stelele se întunecă este cea mai personală carte a scriitoarei americane Paula McLain. Victima ea însăși a abuzurilor și a abandonului, autoarea deschide o ușă dintre cele mai intime și spune o poveste, ficțiune și realitate deopotrivă, despre întunericul din oameni și despre puterea unei femei de a lupta și de a se accepta cu tot trecutul ei însemnat cu mai multe drame.
În fața tragediei personale, Anna Hart, un detectiv specializat în dispariții de persoane, se întoarce la Mendocino, orașul de pe coasta nordică a Californiei unde a locuit până la optsprezece ani împreună cu ultima familie socială căreia i-a fost dată în grijă. Devastată, epuizată și asaltată de pierderea cumplită pe care a suferit-o de curând, Anna se oferă să ajute discret poliția locală în rezolvarea unui caz. Cameron, fiica adolescentă a unei actrițe celebre, copil adoptat, la fel ca Anna, dispare peste noapte. Pe măsură ce se implică în anchetă, Anna descoperă că tot ceea ce a trăit ea însăși, dar mai ales rănile unei copilării marcate de abandon i-au dat o precizie în a-și urma instinctele și o înțelegere aproape dureroasă a căilor prin care trauma te poate face să cazi victimă, crezând că singura salvare e în mâinile celui care poate deveni ucigașul tău. Anna știe și ce chip ar avea acesta și pornește pe urmele lui.
1993, Mendocino. Coșmarul oricărui părinte — să se trezească în toiul nopții și copilul său să nu fie în casă. Să nu fie nicăieri. În Nordul Californiei încep să dispară adolescente. Unele par să fi fugit de acasă, altele, după cum arată indiciile, au fost răpite, dar indiferent cum, sunt de negăsit, iar neputința care îi consumă pe cei rămași în urmă este doar începutul, partea vizibilă a tragediei din micul oraș american. Anna Hart, detectivul care se încăpățânează să le caute, intuind că nu este vorba doar de adolescente fugite de acasă, ci de o dramă ce va devasta numeroase vieți și ale cărei cauze datează din copilăria lor, se confruntă cu propriul ei trecut. Expusă țesăturii de amintiri reprimate și de traume vii, Anna se lasă călăuzită de propria intuiție și de umbrele din viața sa, transformând răul pe care l-a trăit într-o înțelegere ce ar putea fi cheia de rezolvare a cazului disparițiilor.
„Melancolic şi captivant. Parte suspans, parte poveste a descoperirii de sine, este greu să-i rezişti noului roman al lui McLain.“
Library Journal
„Un mister multistratificat, în surdină, îmbogățit de profunda perspectivă psihologică și emoțională.“
Kirkus Reviews
„Paula McLain îmbina portretele percutante cu proza poetica, facând vizibilă bunatatea ascunsă în sufletul personajelor.“
Publishers Weekly
„Un început cu totul nou pentru autoarea Soţiei din Paris, thrillerul atât de intens emoțional și excepțional de bine scris al lui McLain aduce laolaltă crima ficțională și cazuri reale.“
People
„La sfârșit, acest roman cu mult întuneric are un mesaj plin de speranță.“
The New York Times Book Review
Paula McLain s-a născut la Fresno, California, în 1965. Abandonată de ambii părinți, este luată în grijă, alături de cele două surori ale sale, de instituțiile judiciare abilitate. Ulterior și-a descoperit pasiunea pentru scris și a absolvit un masterat în poezie, la University of Michigan, în 1996. A fost rezidentă la celebrele Yaddo și MacDowell Colony, precum și beneficiara unor burse din partea National Endowment for the Arts. Paula McLain a publicat două volume de poezie, Less of Her (1999) și Stumble, Gorgeous (2005), și o carte de memorii intitulată Like Family: Growing Up in Other People’s Houses (2003). A Ticket to Ride (2009) este romanul ei de debut. În 2011 îi apare romanul Soția din Paris (The Paris Wife; Humanitas Fiction, 2012), multipremiat, care îi aduce atât consacrarea națională, cât și internațională, fiind tradus în peste 35 de țări. În 2015 publică cel de-al treilea roman, Zbor în jurul soarelui (Circling the Sun; Humanitas Fiction, 2016), care este desemnat rapid bestseller de către cotidianul New York Times și se află în curs de ecranizare. În 2018 vede lumina tiparului romanul Hemingway și cu mine (Love and Ruin; Humanitas Fiction, 2019), devenit imediat bestseller New York Times și publicat, în același an, în douăsprezece țări. Cel mai recent roman al ei, Când stelele se întunecă (When Stars Go Dark; Humanitas Fiction 2021) apare în 2021 și devine, la rândul lui, bestseller NewYork Times.
