Două cărți citite în noiembrie care mi-au plăcut
28 noiembrie 2022 de Oana Borviz •
Sunt perioade în care nu pot citi pentru că urgențele vieții nu mi-o permit, dar sunt și perioade în care nu deschid nici o carte pentru că nu simt nevoia. E drept, sunt mai rare astfel de momente, dar ele există și îmi confirmă mereu că viața mea e frumoasă și fără cărți. Noiembrie a fost o astfel de lună, în care nu mi-am propus să citesc mai mult de două cărți. Nu știu la voi cum e, dar la mine cititul se întâmplă în multe reprize mici. Cum nu sunt un cititor nocturn, îndes cât pot de mult cititul în orele diurne, printre deadline-uri, gătit și pregătitul copiilor pentru școală și activități sportive. Așa că, atunci când citesc mai puțin, alergatul meu de la o treabă la alta pare mai blând. O carte de Gabor Maté și una de Annie Ernaux au fost blândețea fugilor mele din zilele de noiembrie.
„Mitul normalității – Trauma, boala și vindecarea într-o cultură toxică“ (tradus la editura Herald)
Tot auzisem de Gabor Maté și de cărțile lui revoluționare („Pe tărâmul fantomelor înfometate“, „Minți împrăștiate“, „Când corpul spune nu“) și, dacă îmi amintesc bine, primul moment în care m-am gândit că aș vrea să-l citesc a fost acela în care am aflat că Petronela Rotar urmează niște cursuri sub îndrumarea lui. Apoi, când am aflat de conferința pe care a susținut-o în octombrie în România și de cartea lansată atunci, am decis. „Mitul normalității – Trauma, boala și vindecarea într-o cultură toxică“ avea să ajungă la mine chiar a doua zi.
Să vă spun sincer, nu a fost chiar un WOW. Și nu vreau să nu mă înțelegeți greșit, „Mitul normalității e o carte bună și necesară (de asta și scriu despre ea aici), dar la cât de spectaculos se vorbește despre Maté, mă așteptam ca și cartea asta să fie un fel de manifest. E drept, abordează multe subiecte interesante din ipostaze îndrăznețe, dar în același timp spune și lucruri pe care le-au mai spus și alții.
Totuși, Maté vorbește pe limba tuturor despre niște realități pe care prea puțini dintre noi le conștientizează și care ne afectează viețile fizice, psihice și emoționale. Pornind de la convingerea că viața socială influențează în mod dramatic sănătatea umană (stresul și inegalitatea fiind printre cei mai invocați factori), Gabor Maté dezvoltă mai multe teme legate de traume, parenting, metode revoluționare de însănătoșire. O face în mod structurat, de-a lungul a cinci capitole, în care îmbină poveștile unor pacienți cu studii clinice recente și cu propriile sale viziuni.
Maté încearcă să demonstreze că există multe aspecte în neregulă cu societatea și cultura noastră (percepții greșite, prejudecăți, neadevăruri, mituri) care nu ne permit să vedem conexiunile dintre sănătatea noastră și viața socio-emoțională.
Specialist în îngrijire paliativă (tratament de ameliorare a durerii ținând cont de relația dintre corp și starea psihică), în adicții, traumă, dezvoltare infantilă și relația stres – boală, Maté propune o regândire a felului în care ne raportăm la boală. Mai exact, ne îndeamnă să privim boala ca pe un dezechilibru al întregului organism iar vindecarea, ca pe o restabilire a echilibrului dintre corp și minte.
Convins că trebuie să luăm în seamă semnele de avertizare corporală (oboseală, insomnie, dureri, erupții), el ne încurajează să privim boala, nu ca pe un intrus care vrea să facă ravagii în corpul nostru, ci ca pe un învățător care ne atrage atenția asupra unor cauze precum tristețea, stresul, anxietatea, disocierea.
Una din principalele cauze de sănătate, spune el, este trauma care ne limitează capacitățile și alegerile, ne ține blocați în trecut, distorsionează viziunea noastră asupra celorlalți și asupra lumii sau favorizează o viziune a sinelui bazată pe rușine.
Maté este, cred, primul autor care m-a făcut să înțeleg că trauma (care în greacă înseamnă „rană) nu este evenimentul în sine, ci modul în care cineva percepe un episod dureros și că nu trebuie să se întâmple ceva cu adevărat catastrofal ca tu să percepi în mod traumatic evenimentul. „Trauma nu este ceea ce ți se întâmplă, ci ceea ce se întâmplă în interiorul tău“.
În fine, în carte vorbește foarte mult și despre dependențe (un domeniu în care este specialist, el lucrând ani la rând cu dependenți de droguri), la care ne îndeamnă să nu ne mai raportăm ca la niște boli sau ca la niște ”alegeri greșite”, ci să luăm în considerare că ”majoritatea persoanelor dependente nu prea au avut de ales chiar înainte ca obiceiurile lor să se instaleze”, creierul lor fiind deja afectat de experiențe traumatizante.
Gabor Maté nu dă soluții – ba chiar recunoaște, cu o sinceritate dezarmantă, că nu știe de ce anume e nevoie pentru a demonta mitul normalității -, dar aduce în discuție atâtea teme fierbinți și atâtea detalii de situații concrete încât poți întrevede singur posibile răspunsuri.
Iar printre acestea se vor găsi, de bună seamă, cele legate de înființarea de sisteme medicale, educaționale și juridice care să țină cont de rănile noastre interioare.
„Pasiune simplă“ și „Confesiunea adolescentei“ (traduse la editura Pandora M)
Scepticism. Asta am simțit vizavi de ideea de a o citi pe Annie Ernaux atunci când am aflat că o carte de-a ei se află în traducerea la Pandora M (cam așa sunt eu, în primă fază, cu laureații Nobelului pentru literatură). Totuși, curiozitatea a fost mai mare decât îndoiala, așa că am ascultat-o mai întâi pe Voxa (unde sunt abonată de ceva vreme) iar apoi am citit-o. Și, ce să vezi, mi-a plăcut mult.
Cartea apărută la Pandora M reunește două romane mici dar cât se poate de intense. „Pasiune simplă“ și „Confesiunea adolescentei“ sunt două bijuterii literare în care ficțiunea și autobiografia se întrepătrund perfect alcătuind o proză îndrăzneață, clară, magnetică.
În „Pasiune simplă“ (după originalul „Passion simple“ din 1991), Ernaux sondează relația pasională pe care a avut-o la vârsta mijlocie, cu un bărbat căsătorit și mai tânăr decât ea. Iar în „Confesiunea adolescentei“ („Mémoire de fille“, 2016) reînvie prima ei noapte de dragoste, din vara lui 1958, când se afla într-o tabără în colonia S din Orne.
În ambele descrie cu claritate și sinceritate dorința feminină, pasiunea, erotismul, universul femeii îndrăgostite, al femeii dezamăgite, al femeii abandonate, al femeii adorate.
În „Pasiune simplă“ descrie toată gama de sentimente și senzații prin care a trecut, de la extazul de a-și revedea amantul și până la agonia în care se complăcea în perioadele în care nu se întâlneau.
În „Confesiunea adolescentei“ vorbește despre prima ei dragoste și despre prima experiență sexuală care s-a dovedit a fi însă una șocantă, violentă, lipsită de tandrețe. Deși nu învinuiește pe nimeni, ba dimpotrivă recunoaște dorința ei sexuală de atunci, Ernaux aseamănă acea experiență cu un viol, imaginea acelei nopți devenind pentru ea o amintire a rușinii („prima penetrare este întotdeauna un viol“, o citează ea pe Simone de Beauvoir).
Mi-a plăcut și că, prin aceste povești, Ernaux ne introduce și în sanctuarul ei de scriitoare, în laboratorul de creație, făcându-ne martori vrăjitoriei prin care reușește să așeze pe foi experinețe despre care cu greu poți vorbi. „Dar la ce folosește scrisul dacă nu să dezgroape lucruri, chiar și unul singur, imposibil de redus la explicații de tot felul, psihologice, sociologice“, se întreabă ea convinsă fiind de puterea scrisului de a „ne ajuta să înțelegem, să suportăm ceea ce se întâmplă și ceea ce facem“.
Așa că, da, Ernaux a fost o surpriză foarte frumoasă pentru mine. Aș fi foarte curioasă să citesc și ”L’Événement”, tot un roman autobiografic despre experiența avortului prin care Ernaux a trecut în anii 60 (cartea a fost și ecranizată), dar și ”Les Années”, despre care citesc numai de bine.
