„Cele patru vânturi“, de Kristin Hannah – fragment în avanpremieră
5 februarie 2021 de Oana Borviz •
„Nu mă gândesc la mine ca la unul dintre acei scriitori ghidați de muză“, mărturisea Kristin Hannah, într-un interviu din 2019, dezvăluind felul ei de a fi ca scriitor, „mai organizat, descriptiv și analitic“. Stilul metodic de a lucra este, fără doar și poate, un rezultat al experienței sale în avocatură pentru că, poate nu știați, dar Hannah a fost avocat înainte de a se dedica în totalitate scrisului. Așa a scris cele 20 de romane care s-au vândut ca pâinea caldă: cu metodă și perseverență, cu schițe, notițe și analize, cu un program prestabilit pentru scris.
„Privighetoarea“ („The Nightingale“), romanul ei din 2015 despre femeile din rezistența franceză, s-a vândut în peste 2 milioane de exemplare și a fost publicat în peste 40 de limbi, iar „Aleea cu licurici“ („Firefly Lane“, 2008), despre prietenia dintre două femei, a fost vândut în 1,2 milioane de exemplare și a stat la baza serialului Netflix cu același nume.
Cu aceeași metodă a scris și „Cele patru vânturi“, cel mai nou roman al ei tradus în română, despre seceta catastrofală din 1934 din America de Nord și despre o femeie care luptă cu toate puterile ca să-și salveze familia.
Delia Owens (autoarea romanului „Acolo unde cântă racii“) îl descrie ca fiind „un roman extrem de realist, care subliniază valoarea și esența delicată a Naturii înseși“. Vă veți convinge dacă e așa doar citindu-l.
Până atunci, găsiți mai jos un fragment din acest roman, pe care prietenii de la Litera l-au pregătit în avanpremieră pentru pepit.ro.
Capitolul 1 din romanul „Cele patru vânturi“, de Kristin Hannah
Elsa Wolcott a petrecut ani întregi în solitudine impusă, citind povești despre aventuri și imaginându-și viețile altor oameni. În dormitorul ei pustiu, înconjurată de romanele care îi deveniseră prietene, avea îndrăzneala de a visa, deși nu des, la o aventură a ei. Familia îi spusese în mod repetat că boala căreia îi supraviețuise în copilărie îi făcuse viața fragilă și singuratică, lucru pe care, în zilele bune, ea îl credea.
În zilele proaste, precum era ziua aceea, Elsa știa că întotdeauna fusese un intrus în propria familie. Îi văzuseră lipsurile de la început, văzuseră că nu își găsea locul printre ei.
Dezaprobarea continuă îi provoca suferință; sentimentul că pierduse ceva ce nu putea fi numit sau cunoscut. Ca să supraviețuiască acelui sentiment, Elsa era foarte tăcută, nu pretindea și nici nu căuta atenție, accepta ideea că era iubită, dar că nu era plăcută. Suferința devenise ceva atât de normal, încât rareori o mai observa. Știa că nu avea nimic de-a face cu boala căreia îi era atribuită în mod obișnuit respingerea de care avea parte.
Dar acum, în timp ce stătea în salon, cufundată în scaunul ei preferat, se gândea la cartea pe care tocmai o închisese în poală. Vârsta inocenței trezise ceva în ea, îi amintise în mod acut de trecerea timpului.
A doua zi era ziua ei de naștere.
Douăzeci și cinci de ani.
Tânără, după cei mai mulți. O vârstă la care bărbații obișnuiau să bea gin făcut în cada de baie, să conducă primejdios, să asculte muzică ritmată și să danseze cu femei care purtau bentițe pe cap și se îmbrăcau în rochii cu franjuri.
Pentru femei, lucrurile stăteau diferit.
Speranța unei femei începea să se diminueze după ce împlinea vârsta de douăzeci de ani. La douăzeci și doi, șoaptele și privirile lungi și triste își făceau apariția la biserică și în oraș. Până la douăzeci și cinci, verdictul era sigur. O femeie nemăritată era fată bătrână. Spuneau despre ea că era „pe raft“, dădeau din cap și scoteau sunete de regret față de șansele pe care le pierduse. De obicei oamenii se întrebau „de ce“, care anume fusese motivul pentru care o femeie perfect normală, dintr-o familie bună, ajunsese fată bătrână. Dar, în cazul Elsei, toată lumea știa. Vorbeau despre ea de parcă ar fi fost surdă: „Biata fată! Slabă ca o coadă de greblă. Nici pe departe la fel de drăguță ca surorile ei“.
Frumusețea. Elsa știa că totul se reducea la frumusețe. Ea nu era o femeie atractivă. Într-o zi bună, îmbrăcată în rochia ei cea mai drăguță, un străin ar fi putut spune despre ea că era chipeșă, dar niciodată mai mult de-atât. Era „prea“ de toate – prea înaltă, prea slabă, prea palidă, prea nesigură.
Elsa participase la nunțile ambelor ei surori. Nici una dintre ele nu o rugase să stea lângă ea la altar. Elsa înțelesese de ce. La aproape un metru optzeci, era mai înaltă decât mirii; ar fi stricat fotografiile, iar imaginea era totul pentru familia Wolcott. Părinții ei o prețuiau mai presus de orice.
Nu era nevoie să fii un geniu ca să privești înainte pe drumul vieții Elsei și ca să-i vezi viitorul. Urma să rămână în casa de pe Rock Road a părinților ei, în îngrijirea Mariei, menajera care gestionase dintotdeauna treburile casei. Într-o bună zi, după ce Maria avea să se pensioneze, părinții ei ar fi rămas în grija Elsei, iar după ce ei aveau să nu mai fie, ea urma să rămână singură.
Și cu ce realizări ar fi putut să se laude? Ce ar fi însemnat viața ei? Cine și-ar fi adus aminte de ea și pentru ce?
A închis ochii și a lăsat un vis vechi și familiar să i se furișeze în minte: s-a imaginat trăind în altă parte. În casa ei. Auzea râsete de copii. Copiii ei.
O viață, nu doar o existență. Acesta îi era visul: o lume în care viața și alegerile ei să nu fie definite de febra reumatică pe care o contractase la vârsta de paisprezece ani, o viață în care să-și descopere puteri necunoscute până atunci și în care să fie judecată pentru mai mult decât felul în care arăta.
Ușa din față s-a deschis, iar familia ei a dat năvală, tropăind, în casă. Se mișcau așa cum o făceau de obicei, flecărind, râzând în hohote. Corpolentul ei tată, roșu la față din cauza băuturii, deschidea drumul. De-a stânga și de-a dreapta lui se găseau, precum aripile unei lebede, frumoasele surori mai mici ale Elsei, iar mama, elegantă ca întotdeauna, închidea formația în timp ce discuta cu frumoșii ei gineri.
Tatăl ei s-a oprit.
– Elsa, a spus el. De ce ești încă trează?
– Am vrut să vorbim.
– La ora asta? a întrebat mama. Ești îmbujorată. Ai febră?
– N-am mai avut febră de ani buni, mamă. Știi asta.
Elsa s-a ridicat în picioare, și-a încrucișat brațele și și-a privit rudele.
„Acum“, s-a gândit ea. Trebuia s-o facă. Nu avea voie să renunțe din nou.
– Papa, a spus Elsa, vorbind prea șoptit ca să poată fi auzită, așa că a încercat din nou, ridicându-și vocea: Papa!
El a privit-o.
– Mâine împlinesc douăzeci și cinci de ani, a spus Elsa.
Mama ei a părut iritată de faptul că le reamintise.
– Știm asta, Elsa.
– Da, bineînțeles. Vreau numai să spun că am luat o hotărâre.
Aceste vorbe i-au făcut pe toți să tacă.
– Eu… În Chicago există o facultate la care se predă literatură și care acceptă femei. Vreau să mă înscriu.
– Elsinore, a spus tatăl ei. Ce nevoie ai tu de studii superioare?
Și așa ai fost prea bolnavă ca să termini școala. Este o idee ridicolă.
Era dificil pentru ea să stea acolo și să-și vadă ratările reflectate în atât de mulți ochi. „Luptă-te pentru tine. Fii curajoasă!“ și-a zis Elsa.
– Dar, Papa, sunt o femeie adultă. Nu am mai fost bolnavă de când aveam paisprezece ani. Cred că doctorul… s-a grăbit cu diagnosticul. Acum sunt bine. Vorbesc serios. Aș putea să mă fac profesoară. Sau scriitoare.
– Scriitoare? a întrebat Papa. Ai vreun talent ascuns de care noi nu suntem conștienți?
El i-a aruncat o privire tăioasă.
– Se poate să am, a răspuns ea cu o voce firavă.
Papa s-a întors către mama Elsei.
– Doamnă Wolcott, dă-i, te rog, ceva care s-o calmeze.
– Nu sunt deloc isterică, Papa.
Elsa știa că discuția se terminase. Asta nu era o bătălie pe care să o poată câștiga. Fusese sortită să rămână tăcută și claustrată, să nu iasă în lume.
– Sunt bine. Mă duc sus.
S-a întors cu spatele către membrii familiei ei, dintre care, odată momentul depășit, nu o mai privea nimeni. Se evaporase cumva din cameră, în acel fel al ei de a dispărea instantaneu.
Își dorea să nu fi citit niciodată romanul Vârsta inocenței. Cu ce se alesese de pe urma acelui dor neexprimat? Nu avea să se îndrăgostească niciodată, nu avea să aibă niciodată un copil al ei.
În timp ce urca scările, a auzit muzică venind de la parter. Ai ei o ascultau la noul gramofon.
A făcut o pauză.
„Du-te la ei. Trage-ți un scaun“, și-a zis.
A închis repede ușa camerei, blocând sunetele care veneau de jos. Nu ar fi fost bine-venită acolo.
Și-a văzut reflexia în oglinda de deasupra lavoarului. Fața ei palidă arăta ca și cum ar fi fost trasă de niște mâini nemiloase înspre bărbia ascuțită. Părul ei lung, de culoarea mătăsii de porumb, era foarte subțire și drept, într-o perioadă în care buclele erau în vogă. Mama ei nu-i dăduse voie să-și facă o tunsoare modernă, spunând că ar fi arătat și mai rău dacă ar fi avut părul scurt. Totul la Elsa era incolor și spălăcit, cu excepția ochilor ei albaștri.
Prezentarea cărții conform editurii Litera:
Texas, 1934. Milioane de oameni sunt șomeri și seceta a nenorocit Marile Câmpii. Fermierii se luptă să-și păstreze pământurile și gospodăriile, în timp ce recoltele le sunt decimate, apa e pe punctul de a seca, iar praful amenință să-i îngroape cu totul. Una dintre cele mai negre perioade ale recesiunii economice din anii 1930, perioada furtunilor de nisip, s-a abătut nemiloasă asupra capetelor oamenilor.
În aceste vremuri nesigure și periculoase, Elsa Martinelli trebuie să aleagă dacă rămâne să lupte pentru pământul iubit sau pleacă în căutarea unei vieți mai bune în California. Cele patru vânturi este un portret înduioșător al Americii și al visului american, văzute prin ochii unei femei de nezdruncinat, ale cărei curaj și putere de sacrificiu sunt definitorii pentru o întreagă generație.
„Inima de mamă, atinsă de aceeași secetă care ucide totul în jur, are curajul să traverseze deșertul și să înfrunte foametea pentru a-și salva copiii, mânată doar de forța ei lăuntrică. Un roman extrem de realist, care subliniază valoarea și esența delicată a Naturii înseși“. Delia Owens
Traducere din limba engleză și note: SIMONA SĂSĂRMAN
Kristin Hannah a scris peste 20 de romane, printre acestea numărându-se bestsellerurile A doua șansă (On Mystic Lake, 1999), Aleea cu licurici (Firefly Lane, 2008), carte vândută în 1,2 milioane de exemplare, Grădina de iarnă (Winter Garden, 2010), Dincolo de stele (Fly Away, 2013), Privighetoarea (The Nightingale, 2015), roman tradus în 43 de limbi și vândut în 2 milioane de exemplare și Un nou început (The Great Alone, 2018).
Aleea cu licurici a devenit bestseller absolut în 2009, un roman esențial care a adus împreună femeile pentru o cauză comună, iar Privighetoarea a fost votată, în 2015, cea mai bună carte a anului de către Amazon, Buzzfeed, iTunes, Library Journal, The Wall Street Journal și The Week.
În plus, romanul a câștigat Premiul Goodreads și People’s Choice Award.
Romanele sale Privighetoarea, Un nou început și Home Front urmează să fie ecranizate de case de producție importante.
Înainte să se dedice în totalitate scrisului, Kristin a lucrat ca avocat. Locuiește în Pacific Northwest împreună cu soțul ei.
