Interviuri

Raluca Nagy: Frica mea cea mai mare a fost că nu sunt credibilă în limba română

26 mai 2020 de  Oana Borviz   •  

Raluca Nagy și-a dorit să scrie despre Japonia și altfel decât sub forma unui studiu de antropologie, așa că și-a luat un an sabatic (în 2015) pentru a pune cap la cap idei, viziuni, texte despre țara supersonică.

A rezultat romanul ”Un cal într-o mare de lebede”, pe care cei de la Nemira l-au publicat în 2018 în colecția ”n’autor” și pe care publicul și critica l-au primit cu mare interes (a primit, spre exemplu, premiul „Sofia Nădejde” și premiul Observatorului Cultural pentru debut). Statutul ei de antropolog (Raluca face cercetare pe Antropologie la University of Sussex, din Marea Britanie) a ajutat-o să observe și să selecteze tot ce este mai semnificativ în cultura japoneză, în timp ce simțul ei de narator i-a fost de ajutor în alcătuirea unei povești simple și percutante. A început s-o scrie în limba engleză dar, pentru că îi părea ca o melodie în engleză cântată de un vorbitor non-nativ, a schimbat-o cu româna.

Într-o conversație scurtă și relaxantă, Raluca mi-a povestit despre ce a însemnat scrierea acestei cărți, despre cum a luat naratorul locul antropologului, despre cum se simte după un astfel de debut și despre cât de dor îi este de România. Discuția rămâne însă deschisă pentru că sunt tare curioasă cum se va alcătui volumul la care lucrează acum dar care nu s-a conturat însă destul încât să poată vorbi despre el.

Raluca Nagy în Japonia

Romanul tău de debut a trezit mare interes printre cititori și critici literari. Cum ai privit acest succes, l-ai intuit, ți l-ai dorit sau a fost o surpriză?

Mi-am dorit enorm ca această carte să ajungă la cât mai mulţi oameni, în special din afara sferei antropologice – de fapt, de-asta am scris-o. M-a bucurat că a și ajuns, mi-am dat seama de asta din mesajele pe care le-am primit în ultima jumătate de an. E fantastic că în ziua de azi îţi poate scrie oricine din orice colţ al lumii, în secunda în care a terminat de citit.

Cronicile pozitive şi premiile „Sofia Nădejde” și „Observatorul Cultural” pentru debut în proză au fost, însă, o surpriză enormă. Cu premiile, lucrurile s-au şi aliniat foarte bine, am reuşit să ajung la ambele gale, a fost pur şi simplu minunat.

Care au fost momentele cele mai rodnice din acel an în care ai scris la carte?

Nu sunt o persoană matinală, în sensul că nu-mi funcţionează creierul la capacitate optimă până pe la prânz. Deşi mă trezesc devreme (bine, nu cu noaptea-n cap…), dimineaţa fac chestii de rutină, de „încălzire”, sau administrative. Deci, cu siguranţă n-am scris dimineţile… Dar, fiind un an sabatic – şi având toată libertatea din lume –, am stat la birou fără număr şi fără program; uitam să mănânc, habar n-aveam cât e ceasul… genul ăla de scris.

De când scrii, mai exact, și când ai simțit cu adevărat nevoia să publici?

Nu am amintiri de foarte mică, ci începând de pe la 7-8 ani, când scriam poezii dedicate învăţătoarei (pe care o adoram), apoi scrisori (în franceză), jurnale. Nu-mi dau seama cum am ajuns la concluzia că nu pot procesa lumea decât (re)scriind-o. Am început prin a-mi observa şi documenta viaţa, apoi pe a celor din jur, după care am transformat asta în profesie – antropologie. Am fost mereu încurajată să scriu – de familie, de amici, de profesori, apoi de oameni consacraţi sau competenţi.

Am tot experimentat publicând texte în diferite reviste, dar nu pot să spun că am resimţit publicatul ca pe o nevoie. Abia la cartea asta a intervenit un fel de obligaţie să fie publică, fiind un răspuns posibil la întrebarea „Cum e Japonia?”, cu care eram datoare – atât profesional, cât și personal… Abia cu romanul „Un cal într-o mare de lebede” am mai simţit ceva foarte important pentru mine: că aşa trebuie să scriu şi nu altfel.

Ai început să scrii cartea în engleză, dar la un moment dat ai făcut switch-ul cu româna. Ce-ți lipsea în prima variantă?

Am început să scriu cartea în engleză pentru că viaţa mea, cercetarea, totul legat de carte s-a întâmplat preponderent în engleză. Dar parcă îi lipsea ceva, suna precum majoritatea melodiilor în engleză cântate de vorbitori non-nativi: igienizat. Cum am schimbat în română, m-am simţit mult mai bine, mai stăpână pe mine. Abia atunci mi-am îngăduit să mă relaxez, să mă şi joc puţin. Deşi să rescriu cartea în română a însemnat să fac un ocol, cred că rezultatul final a avut doar de câştigat din asta. Am deja aproape mai mulţi ani netrăiţi în Romania, şi frica mea cea mai mare la această carte a fost că nu sunt credibilă în limba română.

Ai fi tentată, totuși, ca la o următoare carte să scrii exclusiv în engleză?

Florin Dumitrescu a notat în cronica lui un lucru pe care probabil l-am formulat atunci pe loc, dar pe care nu neapărat l-am și conștientizat: că engleza e limba „științifică” (studii antropologice, articole etc.), iar româna, limba „de suflet”. Dacă am să ajung să mă simt la fel de confortabil ca în română în orice alta limbă, am să scriu în ea. Deocamdată, sentimentul ăsta e, că mă pot desfăşura în totalitate doar în română.

Cum a fost să trăiești printre englezi?

Înainte să trăiesc printre englezi, am trăit puţin printre marocani, mulţi ani printre belgieni, iar în ultimii ani, destul de mult şi printre japonezi; poate asta mă fereşte cumva de o comparaţie noi versus ei. Pot să confirm din experienţă teoriile insularităţii: la fel cum Japonia e foarte diferită de Asia-continent, la fel Marea Britanie e altă poveste faţă de restul Europei. Eu, una, respect şi iubesc aceste două „insule” care m-au salvat, fiecare în felul ei.

Atunci când scrii proză, cine simți că îți dictează stilul și direcția, antropologul sau prozatorul?

Eu cred că există doar antropologul (dar nu e obligatoriu să am dreptate…), pe care e prea târziu să-l mai schimb şi nici nu-mi doresc să o fac, aşa m-am format şi e foarte bine. Doar că, într-o zi, antropologul s-a răzvrătit şi n-a mai vrut să scrie după canoanele academice. De-asta spuneam la început că am înţeles în sfârşit cum trebuie să scriu, deşi mi-a luat destul de mult timp.

Ce înseamnă pentru tine să scrii?

Aici n-am cum să dau decât un răspuns bombastic şi ridicol, altul n-am: totul. Asta fac de-o viaţă şi altceva nu prea ştiu să fac. Sau nimic altceva nu se apropie, ca satisfacţie, de scris; nimic altceva nu-mi produce la fel de multă plăcere pură şi nu mă face să simt că n-a mai trecut o zi degeaba, că nu fac umbră pământului degeaba şi toate vorbele astea din bătrâni care vin peste noi de-a valma, day in, day out…

Ai un anumit program de lucru sau scrii doar atunci când simți că ideile și frazele nu mai au loc în cap?

Nu am un program, dar scriu aproape în fiecare zi, deşi nu tot ce scriu ajunge altundeva decât în mesaje către familie sau prieteni. Mi se pare că unele lucruri fierb mocnit o vreme şi într-o zi oala dă în foc, iar atunci trebuie să las totul şi să scriu până se termină, altfel nu mai pot gestiona nimic, nici măcar pe mine însămi. Dar „vomitatul” ăsta, oricât de bine îmi face pe moment, îmi pare o mică parte din munca propriu-zisă, pentru că abia după aceea începe ceea ce durează cel mai mult: şlefuirea, tăierea, răsucirea etc. Cred că aplic filosofia machiajului: blending is everything.

Mi-ai putea spune despre ce e vorba în cartea la care lucrezi acum?

Nici eu nu m-am dumirit încă despre ce e, dar scriu la ea. Merge mai greu decât prima. De fapt, cred că vreau să spun trei poveşti într-una. Probabil cel mai inteligent ar fi să le iau pe rând, separat. Om vedea ce-o ieşi.

Oana Borviz

Înainte de a mă îndrăgosti de cărți mi-au plăcut altele: să pictez, să bricolez, să văd filme. De fapt, am început să citesc cu adevărat în primii ani de liceu, când mi-am dat seama cât de savuroase pot fi momentele în care ești singur cu o carte în mână. De atunci, cititul a devenit un soi de obișnuință care îmi face bine, îmi dă echilibru și mă inspiră. Citește mai mult.

Vezi toate articolele
Vezi toate articolele

Lasă un răspuns