Whitney Houston și demonii ei

7 februarie 2020 de  Oana Borviz    

E clar că viața ține uneori de zone inaccesibile, de istorii extrem de personale, de momente tulburi și decizii inexplicabile.

Eram doar o puștoaică pe vremea când am descoperit că-mi place Whitney Houston. Piesele difuzate la radio, videoclipurile de pe VHI, apoi filmul ”The Bodyguard”, pe toate le savuram căci îmi plăceau vocea și chipul ei, amestecul acela de exuberanță și tristețe, de forță și vulnerabilitate. Când am aflat că a murit, am dat pe repeat toate hiturile ei, am urmărit toate știrile și emisiunile desprea ea. Căutam să înțeleg, ca toți de altfel, de ce femeia asta frumoasă, cu voce ireală, cu o delicatețe aparte, cu piese ce vor fi ascultate decenii de-a rândul, nu a vrut să lupte. Avea 48 de ani.

E clar că viața ține uneori de zone inaccesibile, de istorii extrem de personale, de momente tulburi și decizii inexplicabile.

Și totuși, în momentul în care am vrut să vizionez documentarul ”Whitney”, al lui Kevin Macdonald (care a mai regizat și ”Marley”, despre Bob Marley), m-a încercat aceeași nevoie de a înțelege.

Cap la cap. Evident, asta caută și regizorii de documentare, să descopere detalii, căi, oameni care să dea la o parte din cețurile în care sunt prinse destine precum cel al lui Whitney Houston. Asta a încercat și Macdonald care i-a luat la întrebări pe cei doi frați ai lui Houston, pe mamă (cântăreața de gospel Cissy Houston), pe tată (un fost om al armatei), pe rapper-ul Bobby Brown (soțul ei timp de 13 ani) și care a scos din ”visteria” familiei înregistrări rare, începând cu anii copilăriei și până în ultimii ei ani de viață.

Imagini alb negru sau color arată o zgâtie de fată care râde cu poftă, cântă cu o pasiune devoratoare, dansează, sare, alergă. Învață la o școală catolică de fete din New Jersey, cântă pe scenă cu mama ei, se împrietenește cu Robyn Crawford (care-i devine mai apoi asistentă și despre care se spunea că i-ar fi fost și iubită). Este descoperită de cei de la Robyn Crawford iar povestea succesului ei începe.

La fel și povestea decăderii, în care Whitney e protagonistă alături de alte personaje: frații ei care o introduc în lumea drogurilor, verișoara ei Dee Dee Warwick (cântăreața de soul), despre care aflăm din acest documentar că ar fi molestat-o pe micuța Whitney, părinții ei care au tăinuit multe ”secrete” de familie (unul din ele a fost propriul lor divorț despre care s-a aflat mult mai târziu), Bobby Brown, cu care a avut un mariaj scandalos, marcat de pasiuni bolnăvicioase, consum de droguri, violență domestică.

Trailer Whitney

Umbre adânci. Cum a ajuns să se transforme atât de rapid Whitney cea șugubeață și solară într-o femeie care nu mai avea puterea să râdă, să-și iubească propriul copil (Bobby Kristina a avut aceeași soartă ca mama ei, murind în 2015 în urma unei supradoze la doar 22 de ani), să cânte (și-a piedut vocea, a anulat concerte)? Care a fost momentul care a declanșat totul? Unde se putea rupe acest lanț al slăbiciunilor? Toate întrebările astea și multe altele îți încolțesc în minte pentru că, oricât de bine documentat ar fi filmul lui Kevin Macdonald, nu-ți poate rezolva toate nedumeririle.

În schimb, construiește o imagine cât se poate de clară a acestei artiste care a cunoscut o fulgerătoare ascensiune în lumea muzicală dar și o cădere abruptă în adâncul propriei ființe. Succesul ei cu filmul ”The Bodyguard” (“I Will Always Love You” devenind cel mai bine vândut single al unei femei în SUA); respectul de care s-a bucurat în Africa post-aparheid, unde a cântat; performanța ei de la Super Bowl din 1991, când întreg stadionul s-a ridicat în picioare cântând cu ea imnul american – sunt momente de vârf ce contrastează cu cele în care nu-și poate ascunde epuizarea psihică, dereglările de comportament şi de personalitate.  

”Whitney” este, per total, un film trist care insistă pe acea parte întunecată pe care Whiteny Houston nu a încercat, din păcate, niciodată cu adevărat să o înrobească (chiar și multe din înregistrări făcute în spații întunecate sau semi-obscure insistă pe acest aspect). ”Diavolul sunt eu”, spune ea într-una din înregistrări traducând toată înstrăinarea față de sine și de tot ceea ce o înconjura, tristețea copleșitoare și neputința dezarmantă care au însoțit-o în ultimii ei ani de viață, când aceasta era tot mai dependentă de heroină.

Mi-a plăcut mult filmul lui Macdonald dar am rămas cu același gust amar că nimeni, niciodată nu va putea răspunde la întrebarea de ce nu a reușit femeia asta atât de înzestrată să se iubească cu adevărat?

Oana Borviz

Înainte de a mă îndrăgosti de cărți mi-au plăcut altele: să pictez, să bricolez, să văd filme. De fapt, am început să citesc cu adevărat în primii ani de liceu, când mi-am dat seama cât de savuroase pot fi momentele în care ești singur cu o carte în mână. De atunci, cititul a devenit un soi de obișnuință care îmi face bine, îmi dă echilibru și mă inspiră. Citește mai mult.




Lasă un răspuns