Filme

„The White Tiger“ – Lecție de supraviețuire în India zilelor noastre

4 august 2021 de  Oana Borviz   •  

Tigrul alb este una dintre acele rarități care apar o dată la o generație, îi spune profesorul micuțului Balram lăudânu-i competențele și intuindu-i capacitatea de a reuși într-o societate nemiloasă. Dar Balram este sărac, născut în cea mai neînsemnată dintre castele indiene, e „un cocoș în coteț“, așa cum sunt toții servitorii din India, care-și duc viețile mărunte stând la mila stăpânilor. Soarta lui pare pecetluită: nu are dreptul să meargă la școală, nu poate să iasă de sub protecția moșierului satului (care, la o adică îl poate împușca în cap), nu se poate căsători cu cine vrea el. Doar că Balram refuză să fie un cocoș în coteț, se bate cu soarta, riscă tot. Pentru a scăpa de frică, umilință, sărăcie. Pentru a fi liber.

În esență, cam despre asta e vorba în „The White Tiger“, filmul lui Ramin Bahrani (unul dintre regizorii care aduc constant pe ecran povești despre oameni aflați la limita supraviețuirii, așa cum a făcut-o în „Chop Shop“ sau „Man Push Cart“). Nominalizat anul acesta la Oscar pentru cel mai bun scenariu și lansat de curând pe Netflix, „The White Tiger“ e o poveste crudă despre supraviețuire în India contemporană, e o satiră la adresa vieții de acolo, unde contrastele, ipocriziile și diferențele de clasă dezbină oamenii și nasc tragedii. 

Filmul mi-a amintit din start de cartea Deepei Anappara, „Patrula djinnilor“ (unde sunt surprinse foarte bine defectele societății indiene) dar și de filmul lui Bong Joon-ho, „Parasite“ (care redă perfect prăpastia dintre cei care au și cei care nu au).

Exact ca acestea, „The White Tiger“ are o energie întunecată și umor negru, la fel ca ele redă umilința îngrozitoare care poate duce la ură și la gesturi compulsive. Balram (excelent interpretat de Adarsh ​​Gourav care, apropo, e actor de Bollywood, ca și Chopra Jonas și Rajkummar Rao alături de care joacă aici) curăță covoare, doarme pe podea, spală picioarele stăpânului, îndură lovituri și înjurături; el este întruchiparea loialității, așa știe că trebuie să fie, altă alternativă nu vede. Cu zâmbetul lui larg primește și umilințele și laudele, cu ochii lui mari vede diferențele dintre viața celor ca el și viața celor privilegiați. Mintea îi e în alertă, ceea ce-l va ajuta să recunoască momentele propice și să acționeze: învață să conducă pentru a deveni șoferul lui Ashok, fiul cel mic al moșierului, recurge la gesturi extreme pentru a deveni un antreprenor de succes.

Dar Ramin Bahrani nu se oprește doar la contrastele ce pot fi văzute cu ochiul liber, și nici nu zăbovește prea mult asupra clișeelor Indiei exotice, ci insistă pe paradoxurile și ipocriziile Indiei contemporane, începând cu sistemul de sclavie care continuă să afectează atâtea vieți, șpăgile date la nivel înalt, crimele mușamalizate, și până la bunătatea (poate bine intenționată dar total ineficientă) a unora dintre bogați.

Ei, bunătatea asta cu dus și întors e foarte bine evidențiată în film; gesturile de candoare și de generozitate pe care uneori bogații le fac față de nevoiași neștiind cât de jignitoare pot fi ele; ambivalența celor avuți care, ba își arată compasiunea față de cei care nu au, ba râd de ei.

Bunătatea asta incertă poate provoca mai mult rău decât bine pentru că-ți dă speranțe pe care ți le ia în secunda următoare, așa cum i se întâmplă lui Balram care înțelege, în cele din urmă, cât de singur și neînsemnat e el. Sentimentul de loialitate se stinge atunci iar tânărul e copleșit de amărăciune, resentimente și furie. Paharul se umple iar el trebuie să facă ceva. Lipsit de dreptate și apărare (asemenea celor din „Parasite“), băiatul îmbrățișează cinismul și ura, renunță la umanitate pentru a se salva pe sine. Doar așa poate supraviețui, doar așa poate ieși din coteț.

„În India, ca să-ți depășești condiția trebuie, fie să omori, fie să intri în politică“, spune Balram la un moment dat. Îngrozitor, nu-i așa? Și totuși ăsta e unul din cele mai crude adevăruri despre India zilelor noastre. Unul cu care nu se poate confrunta decât un tigru alb, o dată la o generație.

Oana Borviz

Înainte de a mă îndrăgosti de cărți mi-au plăcut altele: să pictez, să bricolez, să văd filme. De fapt, am început să citesc cu adevărat în primii ani de liceu, când mi-am dat seama cât de savuroase pot fi momentele în care ești singur cu o carte în mână. De atunci, cititul a devenit un soi de obișnuință care îmi face bine, îmi dă echilibru și mă inspiră. Citește mai mult.

Vezi toate articolele
Vezi toate articolele

Lasă un răspuns