Filme

Ce mi-a plăcut și ce nu mi-a plăcut la filmul „Cruella“

24 august 2021 de  Oana Borviz   •  

Am văzut zilele trecute „Cruella“, filmul australianului Craig Gillespie (care a regizat și „I, Tonya“) și a fost exact așa cum mă așteptam: o surpriză. „Cruella“ e un show super fresh, dinamic și colorat care te ține aprins pe toată durata lui.

Scenariu, distribuție, muzică, imagine – totul pare fără cusur, deși îi găsești și chichițe fără a le căuta prea mult. Nu-mi place să scriu despre filme care nu m-au impresionat (la fel ca în cazul cărților) dar, ca la „The Dig“, am simțit nevoia să scriu puțin despre ceea ce mi-a plăcut și ceea ce nu mi-a plăcut la acest film. Înainte de a puncta plusurile și minusurile, haideți să vă familiarizez puțin cu subiectul filmului, în cazul în care nu l-ați văzut: prezintă originea unuia dintre cei mai mari ticăloși din istoria Disney: Cruella De Vil, bogătana excentrică, obsedată de modă, care vrea să folosească pielea a 99 de cățeluși dalmațieni pentru a crea o haină de blană. Filmul ăsta este primul care explică de unde are Cruella (pe care o știți din lungmetrajul de animație Disney din 1961 și din filmul din 1996, cu Glenn Close) această plăcere bizară de a omorî bieții câini și cum ajunge ea să-și dorească să fie o femeie malefică.  

Ce mi-a plăcut

1.Muzica

Este ceea ce te izbește ca un val răcoros încă de la începutul filmului. Muzică bună, foarte bună din anii 60 și 70. E o adevărată paradă pop, punk și rock clasic, ai de multe ori senzația că ai nimerit la un party tematic și nicidecum că privești un film Disney. 

Soundtrack-ul este un personaj în sine, la fel ca în „I, Tonya“, unde regizorul a ținut să folosească nu mai puțin de 48 de cântece. Pentru „Cruella“ au fost în prima fază vreo 50 de piese din care au rămas 30, toate una și una, selectate cu mare grijă de Gillespie. Nici nu pot să-mi imaginez cât l-a costat pe regizor să folosească toate aceste piese dar cu siguranță a fost o avere. Ca să înțelegeți despre ce vorbesc aici, avem The Animals („Inside – Looking Out“), The Rolling Stones („She’s A Rainbow“), The Doors („Five to One“), Nancy Sinatra („These Boots are Made for Walking“), Nina Simone („Feeling Good“), Electric Light Orchestra („Livin’ Thing“), Queen („Stone Cold Crazy“), David Bowie („Boys Keep Swinging“) și altele asemenea. 

2.Cele două Emma

Duelul format de cele două actrițe câștigătoare de Oscar, Emma Stone și Emma Thompson, e nemaipomenit. Amândouă sunt perfecte în rolurile de femei independente și autoritare. Cruella este o fată orfană pe nume Estella care, odată ce descoperă adevărul despre mama ei naturală și despre moartea mamei adoptive, îmbrățișează acea latură genială și întunecată a ființei ei pe care a negat-o întotdeauna. Stone („La La Land“, „The Favourite“) întruchipează foarte bine cele două laturi antagoniste ale ființei ei, nefiind însă niciodată pe deplin una sau cealaltă. Baronesa (în care descoperi o Emma Thompson cum nu ai văzut-o până acum) este un designer narcisist și nemilos cu care ajunge să lucreze și să se războiască Cruella. Cuplul e asemănător cu cel al lui Anne Hathaway și Meryl Streep din „Diavolul se îmbracă de la Prada“: același tip de relație dintre o genială creatoare de modă și discipolul ei; același tip de energie dintre personaje; aceeași pasiune tinerească versus narcisismul unei bătrâne obsedate de control.

3.Ajutoarele Cruellei

Jasper (Joel Fry) și Horace (interpretat acum Paul Walter Hauser) sunt, ca și în povestea de bază, ajutoarele Cruellei, doar că aici nu sunt subalternii ei, ci prietenii care o ajută să-și pună planurile în aplicare. Mi-a plăcut chimia dintre Fry („Urzeala tronurilor“) și Hauser („Da 5 Bloods“), complicitatea asta dintre hoți pe care au reușit s-o facă foarte firească, loialitatea pe care au interpretat-o cu atâta naturalețe.  

Ce nu mi-a plăcut

1.Faptul că Cruella nu e chiar o ticăloasă

De la un film care anunță să dezvăluie originea unuia dintre cei mai mari ticăloși din istoria cinema-ului te aștepți să-ți prezinte ticălosul în forma lui de glorie. Dar aici nu se întâmplă ca în Joker-ul lui Joaquin Phoenix, unde ți se arată miezul răului. Cruella e jumătate fată bună-jumătate fată rea, dar nu e întruchiparea răului. Ea caută răzbunarea (pe care ajungi să o înțelegi), dar nu e o femeie malefică, nici măcar nu omoară dalmațieni pentru propria plăcere. Nici ideea de comportament antisocial (psihopatia) pe care presupui că l-ar avea Cruella (moștenit de la mamă) nu e ferm conturată în film. Interesant e că, deși știi că personajul putea fi construit dintr-o perspectiv mai întunecată, ajungi să-l iubești oricum. 

2.Clișeele

„Cruella“ folosește o groază de clișee vizuale și verbale, pe care le-ai văzut/auzit în atâtea filme americane. Felul în care e gândit personajul Ducesa, spre exemplu, răul ascuns sub haine luxoase, cu un chip frumos, cu o minte brici, mers calm, vorbă umilitoare. Felul în care folosește replici de genul „Nu sunt ca ea, sunt mai bună!“. Felul în care sunt intercalate situațiile dezavantajoase cu cele favorabile. Felul în care mâna dreaptă a ticălosului devine ajutorul de nădejde al celui bun. 

3.Personajul Artie

John McCrea („Dracula“, „The Sandman“) îl joacă aici pe Artie – proprietarul unui magazin vintage care se împrietenește cu Cruella, un gay care crede că a fi normal e cea mai mare insultă pe care i-o poți aduce cuiva. Deși e simpatic, nu am înțeles rolul lui în această ecuație. Este un personaj secundar dar cumva, pare prea de umplutură. Apare și dispare învăluit în hainele lui colorate, articulând câte o propoziție-clișeu și atât. Cred că filmul nu ar fi fost mai prost fără el.

Oana Borviz

Înainte de a mă îndrăgosti de cărți mi-au plăcut altele: să pictez, să bricolez, să văd filme. De fapt, am început să citesc cu adevărat în primii ani de liceu, când mi-am dat seama cât de savuroase pot fi momentele în care ești singur cu o carte în mână. De atunci, cititul a devenit un soi de obișnuință care îmi face bine, îmi dă echilibru și mă inspiră. Citește mai mult.

Vezi toate articolele
Vezi toate articolele

Lasă un răspuns