Filme

De ce mi-a plăcut filmul „Enola Holmes“, de pe Netflix

28 septembrie 2020 de  Oana Borviz   •  

Nu știam că super detectivul Sherlock Holmes are o super soră, Enola Holmes. Independentă, încăpățânată, liberă, deșteaptă, citită. Ea a ieșit din paginile cărților lui Nancy Springer – autoarea multor serii de cărți fantasy pentru copii și adolescenți și cea care a imaginat noi ipostaze ale universului lui Sir Arthur Conan Doyle – pentru a se dezlănțui în filmul „Enola Holmes“, al lui Harry Bradbeer, proaspăt lansat pe Netflix.

Millie Bobby Brown, fata de 16 ani care a interpretat-o fără cusur pe Eleven în SF-ul „Stranger Things“, este cea care o transpune pe Enola Holmes din seria de cărți „The Enola Holmes Mysteries“, a lui Nancy Springer, în filmul lui Harry Bradbeer. Și o face nemaipomenit!

Pentru cum reușește ea să-i dea viață acestei fete sclipitoare îmi place, în primul rând, „Enola Holmes“. Pentru farmecul ei irezistibil, pentru gropița ei din bărbie, pentru felul în care vorbește în fața camerei în timp ce merge cu bicicleta peste dealuri pline de flori. Pentru felul în care îmbină grația feminină cu brutalitatea masculină.

Odată intrat în poveste, înțelegi și de ce e așa băiețoasă: a fost crescută de mama ei (Helena Bonham Carter) în liniștea imperturbabilă de la țară, într-o deplină libertate, pictând, citind, jucând tenis sau trăgând cu arcul, dezlegând cuvinte încrucișate.

Însuși numele îi definește caracterul independent – Enola însemnând de la coadă la cap, Alone (singură) -, cel mai inspirat nume, probabil, pe care-l putea găsi o mamă pentru copilul pe care l-a încurajat mereu să fie independent și liber.

Raiul de la țară vs. Londra cea haotică

În raiul ei de la țară, se trezește într-o bună dimineață că mama a dispărut. Este punctul din care, Enola începe să se schimbe și să găsească, în toată marea de suferință și confuzie, propria corabie spre uscat.

Deși ar putea să-și găsească alinare în frații ei mai mari – Mycroft Holmes (Sam Claflin, îl știți din „Jocurile foamei“) și Sherlock Holmes (Henry Cavill, minunatul Superman din „Man of Steel“ sau „Batman v Superman: Dawn of Justice“) -, aflăm repede că nu e cazul: primul e un mizantrop fără pereche care nu vrea decât să o trimită la o școală de fete, cel de-al doilea e prea absorbit de munca de detectiv pentru a se putea gândi la sora lui. 

Așa că Enola, care vrea cu disperare să-și găsească mama, nu are decât să se descurce singură. Fuge de-acasă, deghizată în băiat, umblând prin păduri, călătorind cu trenul și vagabondând prin Londra, întâlnind oameni mai mult sau mai puțin prietenoși, îndrăgostindu-se și, cel mai important, descoperind în ea ceva ce nici măcar nu bănuia că există: talentul de detectiv.  

Bradbeer pune mare preț pe imagine, un motiv în plus pentru care îmi place filmul. Peisajele de la țară sunt năucitoare, cu ceruri care vin peste tine, cu oameni în miniatură înghițiți de peisaje ample (ca-n picturile lui Turner) și culori saturate pe care ai impresia că poți pune mâna oricând. Chiar și Londra, aglomerată și haotică, în pastelurile ei triste, e fermecătoare iar asta se datorează cineastului Giles Nuttgens (care a semnat imaginea la „Colette“ și „Hell or High Water“).

Cea mai musculoasă variantă a lui Sherlock Holmes 

Până și Sherlock Holmes mi-a plăcut, deși este cea mai musculoasă variantă a lui pe care am văzut-o într-un film, apărând episodic, îmbrăcat în calmul lui nedisimulat, rostind enunțuri inteligente și zâmbind șarmant. E un contrast reușit între el (mare și impunător), fratele (un pirpiriu la patru ace, decorat cu o mustață enervantă) și sora lui (o fătucă sprintenă, cu mintea ascuțită).

Mi-a plăcut și felul în care a fost construit cel de-al doilea fir narativ, al tânărului marchiz  Tewksbury (Louis Partridge), hăituit de un criminal plătit și ajutat de Enola să rămână în viață. 

Dar și modul în care povestea detectivistă prinde viață pe fundalul evenimentelor sociale din Anglia secolului al XIX-lea, mai exact din perioada premergătoare adoptării Legii privind reprezentarea poporului din Marea Britanie (1884), care a deschis calea votului femeilor un sfert de secol mai târziu (acesta este, de altfel, substratul care explică dispariția mamei lui Enola).

În fine, mi-a plăcut Helena Bonham Carter care devine, mai ales în amintirile fetei, imaginea unei mame așa cum eu, spre exemplu, mi-am dorit mereu să fiu pentru copiii mei: inventivă, curajoasă, jucăușă, misterioasă, conectată la visurile ei.

Oana Borviz

Înainte de a mă îndrăgosti de cărți mi-au plăcut altele: să pictez, să bricolez, să văd filme. De fapt, am început să citesc cu adevărat în primii ani de liceu, când mi-am dat seama cât de savuroase pot fi momentele în care ești singur cu o carte în mână. De atunci, cititul a devenit un soi de obișnuință care îmi face bine, îmi dă echilibru și mă inspiră. Citește mai mult.

Vezi toate articolele
Vezi toate articolele

Lasă un răspuns