Suzanica Tanase: ”Încerc, pe cât posibil, să fiu autentică față de ceea ce simt”
28 septembrie 2022 de Oana Borviz •
M-am gândit de multe ori la cei care scriu despre pierdere și m-am întrebat de fiecare dată cum ajung să exprime în cuvinte niște trăiri atât de copleșitoare, cum reușesc să transforme în proză sau poezie ceea ce au simțit pe cord deschis? Ce anume dinăuntrul lor îi îndeamnă să așeze cuvintele în așa fel încât să cuprindă toată durerea lor, în așa fel încât durerea să ajungă și la tine?
Suzănica Tănase a scris o carte despre pierderea propriului copil nenăscut. Grădina Sofiei. O carte pansament care poate face bine multor femei, o carte mărturie care poate domoli dureri. Unii o numesc roman, alții poem, dar, într-un fel, Grădina Sofiei este și una și alta și, în același timp, nu e nici una nici cealaltă. E mai degrabă o colecție de scrisori atipice, unele adresate fiicei nenăscute, altele adresate ei înseși la diferite vârste, părinților ei, soțului, copilăriei, vieții.
Grădina Sofiei este un cumul de energii și de vibrații care trădează un suflet puternic conectat la viața imediată dar și la partea nevăzută a lumii. Iar în cumulul ăsta de energii și vibrații sunt captate impresii despre maternitate și feminitate, despre regrete și moșteniri transgeneraționale, despre vieți pierdute și vieți câștigate, despre grădini secrete.
Grădina Sofiei e o carte de îmbrățișat și sper să ajungă în brațele cât mai multor femei și bărbați. Până una alta, vă invit să citiți un interviu cu Suzănica Tănase! Cald, sincer, percutant.
M-am temut să nu trezesc amintiri dureroase cu acest interviu, dar m-am bucurat enorm că întrebările mele au ajuns, într-un fel, la sufletul Suzănicăi, pe care am descoperit-o astfel așa cum mi-o imaginam atunci când îi citeam cartea: sensibilă, profundă, empatică, vulnerabilă și puternică deopotrivă.
Experiența pe care ai trăit-o e copleșitoare iar tu o descrii ca atare. Aș vrea să te întreb când ai scris-o: în prima fază a suferinței sau mai târziu?
Îți mulțumesc pentru invitație și mă bucur mult că te-a atins povestea Sofiei. Ca să-ți răspund la întrebare, să știi că am scris puțin la carte chiar în prima zi după ce am venit de la spital. Am început cu finalul, este adevărat, dar nu mi-am dat seama că scriu o carte ci a fost pur și simplu nevoia mea de a domoli o durere. A fost un soi de terapie de moment și abia după câteva săptămâni am decis că am ceva de spus, sau că am mai multe de spus despre povestea fetiței pierdute.
Care a fost motorul principal care a ajutat la scrierea cărții?
A fost o nevoie pur egoistă de a mă trata cumva. Am avut așa o pierdere încât nu am știut pe moment dacă o să mai fiu capabilă să îmi revin. Nu m-am gândit niciodată că o să mi se întâmple așa ceva, mereu am fost sigură pe corpul meu și pe mecanismul care mă pune în mișcare, și cred că de aceea șocul a fost și mai mare. A fost o descătușare, cu siguranță, iar scrisul m-a ajutat enorm. Am putut să dau o formă unui embrion care s-a pierdut la 11 săptămâni, imaginându-mi că urma să se nască o fetiță căreia fratele ei deja îi alesese numele.
Mi s-a părut nemaipomenit că ai integrat povestea Sofiei într-o poveste mai mare, cea a familie tale. Sunt curioasă dacă ai făcut asta din perspectiva moștenirii transgeneraționale?
Mă gândesc că am vrut să mă raportez la copilăria mea prin copilul pierdut. Am avut niște senzații și anumite vise foarte puternice în acea perioadă. Îmi aduc aminte că într-o noapte am visat că eram în vârful unui munte și țineam acest bebeluș pe palme, ca apoi să îl scap și să se facă țăndări sub ochii mei. Așa s-a simțit totul, de altfel. De parcă nu am avut destulă grijă, de parcă eram responsabilă. În final, o mamă nepotrivită, care își scapă copilul din propriul corp și care apoi încearcă disperată să-și adune cioburile de la picioare. A trebuit să o pun pe Sofia într-un context mai mare, am simțit că îi datorez asta. Într-un fel de existență, într-un fel de realitate, într-un fel de familie. A mea. A ei.
Cât la sută din tine crezi că este moștenit de la ai tăi?
Bună întrebare. Cred că am moștenit cam tot ce era de moștenit, dar m-am mai perfecționat, sau lucrez la asta. Am moștenit încăpățânarea și idealismul de la mama, empatia uneori excesivă de la tata, temerile și fricile bunicilor și străbunicilor mei.
Încerc, pe cât posibil, să fiu autentică față de ceea ce simt și să mă ascult, să echilibrez cumva mintea și inima, dar e greu căci trăim vremuri nesigure iar unii oameni te sperie, pur și simplu. Te scot din contextul pe care ți l-ai creat sau ți-a fost creat în familie. Pe mine mă sperie mult oamenii. Poate e și pentru că sunt foarte sensibilă și atunci încerc să găsesc un “acasă” pe oriunde mă duc.
Te descrii ca fiind o persoană care-și ascunde sentimentele. E o realitate pe care o îmbrățișezi sau pe care vrei să o schimbi?
De la o vreme încoace, mai ales de cînd am scris cărticica asta, am început să fiu mai deschisă cu vulnerabilitățile mele. Trec anii și realizezi că dacă nu spui lucrurile pe nume la timpul potrivit, te trezești în tabloul altuia. Sunt oameni în fața cărora mi-e foarte ușor să mă deschid. Am însă o mare problemă, și am avut-o întotdeauna, atunci când trebuie să rănesc pe cineva, chiar dacă adevărul o impune. Mă gândesc și mă răzgândesc mult până spun ceea ce trebuie spus, și mereu sunt uimită când reușesc să-mi înving teama asta. De regulă fug de conflict și dacă simt că cineva e toxic prin preajma mea, prefer să plec. Sau poate e o formă de fugă și plecatul ăsta al meu. Admir oamenii curajoși, în toate posturile vieții, mai ales când vine vorba de sentimente lor.
Cât sprijin ai avut din exterior în procesul de vindecare? Te-a susținut familia, ai făcut terapie?
Nu pot să zic că am avut vreun fel de sprijin. Cred că cel mai mult m-a ajutat faptul că mai aveam un copil, iar atunci când s-a întâmplat treaba asta, am putut să vin acasă și să-l strâng în brațe. El a fost piatra mea, umărul meu, ca să zic așa.
Terapie nu am făcut, căci nu prea funcționez eu așa. Scrisul mă ajută mult, dar să vorbesc cu un necunoscut despre ceva atât de intim nu cred că aș fi fost în stare să o fac. Sunt mai secretoasă pe de-o parte, iar pe de alta, nu prea am încredere în oameni. A fost ceva foarte dureros pentru mine și am ținut cumva la durerea asta, nu am vrut să-i dau drumul mult timp.
Cum te-ai simțit în rolul de mamă după aceea?
Cât am fost însărcinată, mi-a fost teamă de o altă pierdere iar apoi ca mamă, cred că a venit totul natural. Eu iubesc mult copiii, nu îmi văd viața fără ei, așa greu cum e uneori. Dar Sofia a rămas acolo și de multe ori îmi zic că trebuia să am trei copii. Mă mai prind uitându-mă în vitrine la rochii de fetiță.
Spui undeva că în noaptea pierderii, mama ta și-a visat verișorul purtând în brațe o fetiță. Crezi în vise, Suzănica? Ce îți spun ele? Ai unul de care îți amintești mereu?
Da, cred în vise, în semne, în intuiție și în Dumnezeu. Sunt conectată la tot ce mă mișcă și caut mereu să aflu de ce se întâmplă ceva anume, de ce simt ceva anume.
Așa suntem noi, femeile, din familia mea. Un fel de mici vrăjitoare. Îmi place să cred că privesc lucrurile în profunzime, sau direct în ochi. Îmi displac oamenii și lucrurile superficiale, fără suflet.
Eu visez mult oameni. Oameni pe care îi cunosc, oameni pe care i-am întâlnit sau oameni pe care nu i-am întâlnit niciodată. Ce e foarte interesant e că a doua zi mă trezesc cu un mesaj de la ei. Mi s-a întâmplat asta și cu autori români pe care i-am citit, m-au impresionat și apoi m-am trezit, ca din senin, cu un mesaj pe facebook de la ei. Atât de straniu e totul uneori. Dar m-am obișnuit și cu schimbul ăsta de energii.
Cât de mult te bazezi pe propriile instincte?
În ultimul timp, chiar foarte mult și cred că e cel mai sănătos lucru. S-au mai topit din frici și din cauza asta am învățat să fac diferența între chemarea sufletească și amăgirea minții. Cumva, am reușit să-mi intru în putere și să mă văd de undeva dintr-o parte, așa cum sunt. Cu bune, cu rele. Și să mă ascult.
Știu că e imposibil să dai sfaturi în astfel de situații, dar, totuși, cum ai încuraja femeile care au trecut prin ce ai trecut tu?
Mi-ar fi foarte greu să încurajez pe cineva care a trecut printr-o pierdere de sarcină. Pentru mine s-a desfăcut cerul atunci și m-am văzut mică, mică, așa cum sunt. Poate ajută plânsul, poate ajută rugăciunea, poate ajută scrisul. Nu știu.
Nici măcar faptul că eram un procent între sutele sau miile de femei care pierd câte o sarcină nu m-a ajutat. Fiecare are felul lui de a lupta cu suferința. Eu am plantat o grădină, un fel de mormânt. Asta am simțit să fac atunci.
Scrisul este pentru tine un medicament. Ți se întâmplă însă, uneori, ca el să nu te vindece?
Nu. Până acum a funcționat de fiecare dată. Scrisul e ultima mea opțiune și funcționează de fiecare dată. Uneori mai țin un jurnal, atunci când lucrurile devin prea grele de dus și dacă ar fi cineva să-mi citească jurnalul ar ajunge la concluzia că probabil sunt foarte nefericită. Dar nu e așa. Scriu doar când sunt tristă, bucuriile le trăiesc pur și simplu.
De ce nu treci în jurnal și lucrurile bune:)?
Am observat că momentele fericite nu au ecou. Se întâmplă și gata. Nu le vrei schimbate, le iei așa cum vin și te mulțumești cu roua lor. Însă momentele triste te acaparează și nu-ți dau drumul ușor. Trebuie să le așezi undeva, cumva, cu grijă. Să le închizi acolo, ca să nu te roadă la toate colțurile.
Înțeleg că există de-adevăratelea grădina Sofiei. Cum arată ea astăzi?
Am lăsat grădina Sofiei la ultima adresă, unde am locuit. M-am mutat acum doi ani de acolo. Atât de intensă a fost experiența scrisului pentru mine încât am avut impresia că aveam un mic cimitir în spatele casei unde Sofia chiar era înmormântată. Bineînțeles că totul era doar în capul meu, dar a trebuit să mă detașez de energia respectivă ca să pot fi prezentă pentru cei de lângă mine. E o grădină frumoasă, dar a altcuiva acum. Un mic secret abandonat în urmă.
Dar tu, Suzănica, ai o grădina doar a ta?
Eu mereu plantez flori pe unde trec. Iubesc florile. Mă fac fericită. Când eram mică îmi petreceam toate vacanțele de vară la mănăstirea Văratec, la o măicuță. Avea măicuța mea o grădină cum doar la mănăstiri există. O minunăție. Am rămas cu gândul acolo și de aceea caut anumite flori pe care le tot plantez de la o adresă la alta. Cred că vreau să-mi miroase a copilărie și a siguranță. A acasă.
În carte scrii foarte sincer și despre ce înseamnă să trăiești pe pământ străin. Cum te simți tu acolo, Suzănica, după atâția ani?
Mă simt împărțită. Nu aparțin neapărat. Am copii aici, serviciul, câțiva prieteni, dar nu mulți. Am așa o viață care mă miră uneori. Sunt și nu sunt eu aici.
Chiar vorbeam acum câteva zile cu o prietenă despre cum ar fi dacă aș veni definitiv în România. Cum m-aș simți dintr-o dată să știu că ultimii 15 ani au fost de fapt, doar un vis. Cred că m-aș panica puțin. Trăiesc cu un picior pe un mal și cu altul pe celălalt mal. Scrisul mi-e puntea de legătură. Dar nu cred că mă mai regăsesc nicăieri cu adevărat.
