Felicia Simion: „Trăiesc foarte mult concretul, nu mă mai afund în abstract, iar asta cu siguranță se reflectă și în fotografiile mele“
24 noiembrie 2021 de Oana Borviz •
Felicia Simion are 27 de ani. S-a apucat de fotografie pe la 13 ani, din curiozitate și din nevoia de a-și explica lucruri, de a explora lumea. A studiat foto-video la Universitatea Națională de Arte București și a absolvit un master în Etnologie, Antropologie Culturală și Folclor la Universitatea din București. Acum are un portofoliu impresionant, cu proiecte fotografice destul de diferite ca teme și stil, curajoase, magnetice. Fotografiile ei despre familie, identitate, corp, tradiție au apărut în The Guardian, The Telegraph, National Geographic dar și pe copertele unor cărți de Paulo Coelho, Elena Ferrante și Margaret Atwood.
De curând, Felicia a inițiat un proiect fotografic extrem de personal și urgent, inspirat din experiența ei postnatală și adresat femeilor care s-au confruntat cu depresia postpartum. Se numește „Postpartum“, este work-in-progress și constă într-o serie de portrete alb-negru cu mame și copii, însoțite de texte – mărturie, în care femeile vorbesc despre maternitatea afectată de depresie.
Când am dat, din întâmplare, peste fotografiile astea pe pagina de Facebook a Feliciei, am știut că sunt speciale, că scot la lumină o parte din întunericul prin care trec multe femei. Am vorbit cu Felicia despre proiect și despre depresia prin care a trecut, despre tratare și vindecare.
Am zâmbit la gândul că, după un drum istovitor, poți da peste lucruri neașteptat de frumoase.
Mulțumesc, Felicia!
Când ți-a venit ideea și când te-ai apucat efectiv de proiect?
Ideea proiectului mi-a venit încă din perioada în care mă aflam în depresie. Însă nu am avut curajul și nici partea de vindecare necesară demarării unei astfel de serii fotografice. L-am început în momentul în care am știut că sunt mult mai bine, la aproximativ doi ani și două luni de la declanșarea depresiei postnatale. Atunci am publicat propria-mi poveste în spațiul online, urmând să caut și alte mame doritoare să își povestească experiențele similare.
Care au fost reacțiile?
Am primit numeroase mesaje de la mame care au trecut ori treceau prin depresie postnatală – unele dintre ele au și participat la proiect, altele doar simțeau nevoia să dea mai departe. M-am simțit copleșită de dragostea și empatia lor, și le sunt și acum recunoscătoare că au încurajat inițierea acestui proiect.
Sunt multe femei care îți scriu? Cum faci selecția?
Au fost în total în jur de 40 de femei care mi-au scris, iar 25 suntem, momentan, în proiect. În celelalte cazuri, de multe ori a existat o problemă de organizare – mamele nu erau din București, ori nu am reușit să ne sincronizăm. Selecția este de la sine făcută, practic urmează să mă întâlnesc cu fiecare mamă care își scrie povestea de mână, pentru a realiza fotografia la studio.
Va exista o expoziție cu aceste fotografii?
Aș vrea să se deruleze și anul viitor, dar asta depinde mult de câte persoane vor mai dori să participe. Eu îmi doresc tare o expoziție – încă nu m-am gândit la locație – dar, mai mult de atât, sper ca proiectul să se concretizeze într-o carte.
Unde au fost fotografiate mamele și ce anume ai vrut să surprinzi, în primul rând, la ședințele foto?
Mamele au fost fotografiate în studioul unei prietene din București. Mi-am dorit să surprind acel element de conexiune dintre mamă și copil, un moment intim de împărtășire a iubirii lor. Mi-am dorit să surprind sinceritate, expresivitate, dar și suferința, vindecarea. Și cred că atât mamele, cât și copiii, au reușit să transmită enorm de multe în fotografii.
Cum speri să ajute acest proiect femeile care suferă de depresie?
Sper ca, în primul rând, acest proiect să ajungă la cât mai multă lume, printre care mame care, poate, își vor face curajul să vorbească și se vor simți, datorită lui, mai puțin singure.
Cât timp ți-a luat ca să realizezi că ai nevoie de ajutor medical și cum ai primit vestea că suferi de depresie postpartum?
Mi-a luat câteva săptămâni să înțeleg că am nevoie atât de un psihiatru, cât și de un psihoterapeut. Cred că a fost și nu a fost un șoc să aflu că am depresie postpartum; nu știam exact ce se întâmplă cu mine, dar bănuiam că este din sfera depresiei. Am primit vestea cu asumare, dar n-am ajuns la adevărata acceptare decât după doi ani.
Ce înseamnă să ai depresie cu elemente psihotice?
Să ai depresie cu elemente psihotice înseamnă să te temi că poți pierde contactul cu realitatea în orice clipă. Să treci printr-o serie de simptome – la nivel de gând, de stare – care te pun la pământ și te fac să te simți aproape că nu mai deții controlul asupra propriei persoane. Să fii într-o permanentă anxietate, să exiști ca să mai treacă o zi, să te rogi cu toată ființa ta că va fi ultima când trăiești toată suferința asta.
Ai purtat în tine, ca noi toate, imaginea maternității moștenite de la mame și bunici. Cum ai ajuns să realizezi că imaginea aceea nu e neapărat cea corectă?
Înainte de a naște, recunosc că idealizam imaginea maternității. Nu știu dacă am moștenit de la familia mea o astfel de credință, ori din media, ori pur și simplu a fost presiunea socială cea care m-a împins să mă simt atât de vinovată în momentul în care am conștientizat depresia. Cert este că nimeni nu mi-a spus că va fi atât, dar atât de greu. Că, pe lângă greul inerent, poate surveni și greul depresiei. Am aflat singuri, eu și soțul meu, despre asta. Dar am avut norocul de a-i avea aproape pe părinți, care ne-au fost alături în tot ce am trăit.
Ce înseamnă să fii o mamă bună?
O mamă bună este o mamă care își acceptă limitările și se străduiește să rămână cât se poate de bine pentru copilul, soțul ei și cei din jur, dar mai ales pentru sine însăși.
Cum ești tu acum, după toată această experiență? Dar felul tău de a te raporta la fotografie, s-a schimbat în vreun fel?
Sunt alta, în multiple privințe – de la felul în care privesc lumea, la cum relaționez, la cum mă raportez la mine însămi și la ceilalți. Chiar și felul în care mă raportez la fotografie s-a schimbat, acum încerc din răsputeri să combin latura pragmatică cu latura artistică, să muncesc și să mă și bucur de ceea ce fac. Trăiesc foarte mult concretul, nu mă mai afund în abstract, iar asta cu siguranță se reflectă și în fotografiile mele.
Sunt foarte multe femei care nu au parte de ajutor și înțelegere, nu au suport financiar. Care ar fi primul pas pe care le-ai sfătui să-l facă spre a se ajuta?
Primul pas ar fi să accepte că au nevoie de ajutor. Iar apoi să-și manifeste liber această nevoie cerând ajutor celorlalți, chiar dacă nu sunt înțelese la început, în ciuda fricii, a nesiguranței pe care o pot resimt. Să nu se simtă vinovate pentru că trec prin ceea ce trec. Să se ajute pe sine prin lucruri mici, practice – o plimbare, muzică, întoarcerea la o pasiune veche. Să-și acorde spațiu să respire, spațiu de vindecare, căci vindecarea nu poate avea loc fără acest răgaz oferit sieși.
