Laura Ionescu: „Dacă te doare atât de mult încât nu poți să le zici celorlalți până la capăt cât de tare doare, scrie!“
21 octombrie 2021 de Oana Borviz •
Laura Ionescu are puțin peste 30 de ani, e copywriter, învârte cuvinte la Dume de mestecat (proiect pus pe picioare împreună cu Ioana Zvâc), e speaker TedX, a scris o carte apărută de curând la Publica, e foarte activă din punct de vedere civic. Puterea de a folosi cuvintele a moștenit-o de la mama ei, despre care scrie în „Nu te găsesc pe nicăieri“, o odă adusă celei care nu mai este, un exercițiu de supraviețuire, un dar făcut tuturor celor care se topesc de dor.
Am citit cartea Laurei cu zâmbet pe buze și cu nod în gât, mirându-mă la fiecare rând de unde are fata asta forța de a scrie așa despre pierdere și despre lucruri pe care nu ai cum să le înțelegi, oricât ai vrea. Cred că iubirea pentru mama ei și durerea despre care nu le-a putut spune celorlalți „până la capăt“ au ajutat-o (dincolo de talent) să dea atâta sens cuvintelor.
Sper să ajungă la cât mai mulți dintre voi cartea Laurei iar interviul de mai jos (în care vorbim despre cum s-a născut volumul ăsta, despre cum a ajutat-o și încă o ajută scrisul, despre feminism și activism) să vă convingă să o citiți:)
Mulțumesc, Laura!
Ai început să scrii cartea asta în plină pandemie, după ce ai citit-o pe Virginia Woolf. Ce anume din cartea Virginiei te-a făcut să schimbi direcția (știu că lucrai atunci la un roman)?
Sunt unele cărți care-ți bat la ușă în ceea ce noi numim momentul potrivit. Nu mi-e clar dacă era momentul potrivit, cred că devenisem eu omul potrivit. Cartea Virginiei Woolf [O cameră doar a ei – Black Button Books, 2018] m-a făcut să înțeleg că dacă nu adresăm în scris ceea ce ne doare, ne întoarcem mereu acolo. M-a făcut să înțeleg că avem nevoie de curaj să ne aruncăm cu totul în ceea ce scriem. Iar eu scriam un roman în care personajul principal era, dacă nu mă încăpățânam să ignor asta, mama. Am închis cartea și m-am întrebat de ce nu scriam DOAR despre ea. De ce o îmbrăcam mereu în ficțiune. De ce o transformam mereu în pasager prin poveștile mele când cu ea începuse totul. Apoi nu m-am mai întrebat, m-am aruncat și am început să scriu.
Cum ai ajuns să colaborezi cu Publica?
După ce am lăsat cartea la odihnit câteva luni, am trimis-o mai multor cunoscuți, printre care și lui Cristian Lupșa [DoR] – scrisesem pentru DoR, ne știam de ceva vreme. M-a întrebat dacă m-am gândit la o editură și i-am zis că simt că Narator e raftul meu. Publica a simțit la fel. Au răspuns la mail super repede. Le-am trimis manuscrisul, l-au citit, le-a plăcut, mi-au zis „da” și încă nu-mi vine să cred. Mă întreb cât mai durează până când o să prindă realitatea din urmă tot ce simt eu de câteva săptămâni.
Ai reușit să o cunoști și să o înțelegi mai bine pe mama ta scriind cartea asta?
Am reușit s-o scot pe mama din mine, așa că am văzut-o mai clar, am cunoscut-o mai bine și am sfârșit prin a iubi-o și mai mult. „O să înțelegi, mamă, cândva” zicea ea și uite că am înțeles, deși uneori simt că mi-a luat cam mult.
Cum te-ai simțit după ce ai terminat-o?
Scrisul a fost un maraton în care m-am băgat fără să mă fi antrenat suficient înainte pentru schimbările de temperatură de la zi la noapte, fără să am încălțările potrivite, fără să știu să respir cum trebuie – cartea asta mi-a tăiat respirația de atâtea ori – și în care am ajuns și la final. Julită, deshidratată, zgâriată de crengi și alergată de urși care-mi repetau să sunt o impostoare, dar am ajuns. Obosită emoțional, cu mai multă înțelegere pentru toate părțile implicate, cu bucuria că s-a terminat și știind, de fapt, că nu se va termina niciodată.
Ce feedbackuri ai primit de la femeile care au citit-o?
Am primit feedback copleșitor de pozitiv, care a confirmat că atunci când dai, primești înzecit: mesaje care mi-au rămas în inimă, emoție de-aia bună, încurajări, întrebarea „Când iese următoarea carte?”, câte și mai câte. Mă bucur că am dat, mă bucur să primesc.
Unul dintre marile cadouri pe care ți le-a făcut mama ta au fost cuvintele sau, mai bine zis, puterea de a le folosi. Când ai conștientizat prima oară că ai această superputere?
Când am scris o poezioară ca temă la română în clasa a VI-a. Dar nu era o superputere, ci mai degrabă mi-a plăcut în timp ce mi se părea și ușor. Mi s-a părut o joacă, m-a prins, încă mă ține.
Dar puterea pe care ți-a dat-o timpul, care este?
Să înțeleg că lucrurile în care cred se schimbă pentru că eu mă schimb. Și că e bine. Că schimbarea nu îți răpește nimic. Mă bucură mult căutarea – acolo ai în continuare atât de multe descoperiri de făcut: despre tine, despre lume, despre tot.
Mama te încuraja să citești cărți pentru a ajunge astfel să citești oamenii. Poți citi oamenii, Laura?:)
E genul de întrebare la care nu am cum să răspund. Uneori ai impresia că înțelegi ce citești și nu e așa. Întrebați-o pe Zvâc, ea mă vede mai clar:)
Ești unul din cei pe care cărțile și scrisul i-a salvat. Cum ai încuraja tu un om aflat în durere să citească/să scrie?
Dacă ce trăiești doare mai mult decât ce citești, citește. Dacă te doare atât de mult încât nu poți să le zici celorlalți până la capăt cât de tare doare, scrie. Ce te doare începe să doară mai puțin când îi spui pe nume.
Lucrezi de mulți ani în publicitate, despre care spui că te ”antrenează”. În ce fel te antrenează și pentru ce? 🙂
E antrenament involuntar, ajung acolo fără să știu și, uneori, fără să vreau. Scriu în fiecare zi. Și asta mă ține în priză.
Spui în carte că ai confundat multă vreme iubirea cu durerea. Cum ai reușit să te rupi de acest pattern?
Am încercat ceva nou. Am încercat să aleg ceva ce n-aș fi ales în mod normal, să dau șanse atunci când nu aș fi dat șanse. Dar ruptura de tipar e un proces și durează. Așa că nu m-am rupt, mă rup în continuare alegând diferit de cum am făcut-o până acum.
Cum te-a ajutat terapia să îmbrățișezi din nou viața? Azi mai faci terapie?
M-a ajutat să-mi fac ordine în dulapul cu experiențe – să nu mă mai tem de anumite părți din mine, să nu mai exagerez situațiile prin care trecem toți, să nu mă mai mint pentru că asta nu schimbă realitatea, ci mă schimbă pe mine. Nu mai fac terapie – am ajuns să văd lucrurile așa cum sunt și să nu mă mai sperii de ele. Terapia e un instrument la care apelezi când ai nevoie și se întâmplă, uneori, să nu mai ai nevoie. Dar dacă o să mai am, știu ce am de făcut: îmi sun terapeuta și îi cer ajutorul.
Mama ta a fost prima feministă pe care ai cunoscut-o. Tu ești feministă? Cum ai defini feminismul? 🙂
Sunt feministă, da. Nu mă tem să zic asta. Mă tem însă când mă întorc seara acasă singură. Mă tem că unii pot înțelege că pantalonii mei scurți sunt o invitație la agresiune, nu un răspuns la cele 40 de grade de-afară. Mă tem că nu am fost suficient de drăguță sau că am fost prea drăguță. Mă tem că poate n-o să fiu luată în serios când mă doare ceva, fiindcă exagerez. Pentru mine, feminismul ține de o lume mai sigură pentru femei. O lume în care nu o să mai fie nevoie să câștigăm respectul, în timp ce alții îl primesc din start. O lume în care egalitatea nu e doar un cuvânt lipsit de sens, ci un adevăr. O lume în care putem să ne afișăm sentimentele fără să ni se mai reproșeze că numai femeile fac asta.
Ești și o activistă convinsă. Care e cauza pentru care ai milita oricând, oriunde?
Am multe cauze și văd că se schimbă odată cu mine. Constante au rămas dorința de a face mai multe pentru bătrânii singuri. Și aș vrea să găsesc stăpâni pentru toate animalele abandonate. Aș vrea să nu mai sufere din cauza oamenilor.
Știu că nu prea îți faci planuri dar, totuși, te gândești la o următoare carte?
N-am avut stare, așa că m-am apucat deja să o scriu. Nu îmi fac planuri – deja lucrez la ele.
