Portrete

Jack Îngheț Reloaded

19 august 2021 de  Oana Borviz   •  

După povestea despre identitatea de gen, am mai scris una despre discriminare și rasism, inspirată de ceea ce văd și aud la locurile de joacă. Din păcate, atitudinea discriminatorie e foarte prezentă printre copii și nu are nici o șansă să dispară dacă ei văd la adulți aceeași atitudine și dacă nu e cineva, oricine, care să le vorbească, pe limba lor, despre asta. E muncă grea, știu din relația cu propriii copii: deși le vorbesc întruna despre lucrurile astea, cel mic tot se mai amuză când vede un copil cu ochii ”de chinez” sau unul cu pielea ”maronie”. Dar eu cred că doar așa îi poți ajuta pe cei mici să aibă – cândva, când ajung să înțeleagă mai bine chestiunea – o atitudine normală față de diferențele dintre oameni. Sper să vă placă!:)

Erik îl mai văzuse prin oraș, chiar de multe ori, singur sau cu fratele mai mare cotrobăind prin gunoaie cu un cârlig lung și împingând un cărucior ruginit. Era mic la trup, iute la mers și zâmbea mai tot timpul. Când trecea pe lângă el, îi șoptea Lalei uite țiganul și râdea pe-nfundate sau își dădea coate cu băieții strângându-și nasul ca să nu ajungă mirosul la ei. Pute, fură, minte – cam atâta știa Erik despre băiat, pentru că atâta știa, de fapt, despre neamul lui. A, și că e foarte posibil ca el să fie mai bogat decât tine, chiar dacă îl vezi așa murdar. Deși încercase, Erik nu își putuse imagina niciodată unde își ținea ascunse palatul, mașina, hainele de lux și banii.  

Și acum, ca în alte zile, a trecut pe lângă el strâmbând din nas. Terenul de fotbal îl aștepta leneș în spatele blocurilor.

Dar numai la orele astea, când mergea el, căci mai devreme fierbea sub pașii vlăjganilor de la Goga, iar mai târziu fumega sub salturile nervoase ale ălora de la Rebreanu. Konstantin sta după colț, cu veșnica gentuță agățată de umăr și cu zâmbetul mai lung decât fața lui. 

-Ia uite, ce am eu aici! zice conspirativ Erik și scoate de sub cămașă o sticluță cu limonadă. E preferata lui, mama i-a făcut-o, doar că azi e deja la a….cincia sau a șasea sticlă?! 

Erik și Konstantin aleargă frenetic pe dreptunghiul de asfalt, doi școlari ceva mai mari mănâncă înghețată la câteva blocuri distanță, un frate mai mic și unul mai mare scormonesc prin gunoaie în același cartier. Niciunul nu știe că peste 15 minute se vor întâlni în cel mai neașteptat mod cu putință.

Când Erik a lovit pentru a 60-a oară, mingea nu a ajuns nici la piciorul prietenului său, nici în poartă. Un adidas Reebok, albastru cu galben, a oprit-o brusc la jumătatea terenului. Niciunul nu observase când vlăjganul a intrat prin plasa de gard ruptă. 

-Hai, valea, acum noi jucăm! A zis băiatul și lângă el și-a făcut apariția încă un corp lung, deșirat. 

-Da noi am fost primii aici, i-a întors-o Erik după ce s-a văzut cu mingea în brațe.

-Vezi, mucosule, că eu nu spun de două ori același lucru! Nu ai înțeles mesajul?

-Da ce, nu puteți juca în partea aia și noi în partea asta? Ce, e terenul vostru?

-Ia dă-te, mă, încoa, sfrijitură! S-a enervat băiatul cu Reebok, care se îndrepta, de-acum, spre cei doi puști. Konstantin a fugit în spatele porții dar Erik a rămas pe loc, convins că dreptatea lui e mai mare decât pumnul pe care o să-l primească. 

-Dacă nu dispari în două minute de-aici o să regreți rău de tot, a tunat vlăjganul. Și Erik s-a văzut ridicat deasupra solului fără să înțeleagă cum putea băiatul ăla să-l țină cu o singură mână. 

Dar Erik nu a plecat nici după ce a fost trântit jos. Era dupa-amiaza lui perfectă, de ce să plece? Avea și limonada cu el. De ce să renunțe la starea lui de bine numai pentru că așa vrea un neobrăzat? Jack Îngheț nu se dă bătut în fața lui Beznă, iar el să renunțe în fața unui înfumurat cu doar un cap mai mare ca el?

Mintea lui de copil nu putea calcula însă dimensiunile furiei unui adolescent, altfel ar fi plecat chiar în secunda aia. Konstantin trăgea de el încercând să-l scoată din teren, dar Erik bătea în continuare mingea. Când a simțit Reebok-ul în stomac a uitat de dreptatea lui, o durere ciudată l-a luat prin surprindere și l-a făcut ghem în fața porții. Din instinct și-a acoperit capul cu mâinile și s-a lăsat lovit din toate părțile. Nu auzea nimic în afară de înjurături și de plânsul lui Konstantin. 

Erik și-a simțit pantalonii uzi când nu a mai suportat durerea, prima senzație de răcorire sub focul loviturilor. Se ruga în gând să se oprească totul, orice ar fi însemnat asta, și încerca să-și imagineze ce ar fi făcut Jack Îngheț într-o situație similară. 

Dar Jack Îngheț era chiar acolo. Avea un cârlig lung metalic cu care îl îmboldea pe vlăjgan strigându-i vrute și nevrute. Mai era cu un frate, un Jack mai mare care țipa și amenința.

Cu vocile celor doi Jack în urechi, Erik a deschis ochii înroșiți de plâns și a încercat să se ridice, dar loviturile îl sleiseră prea tare. Era doar un băiețel de șapte ani, cu trup firav. Era blând și tenace, doar că voința nu avea cum să-l ajute acum. Și nici blândețea. A avut noroc cu brațele lor, ale unui Jack mai mare și ale unui Jack mai mic, care l-au purtat până la intrarea în bloc. Mai departe s-a descurcat cum a putut.

În noaptea aceea, Erik i-a visat pe cei doi Jack cotrobăind cu cârligele lungi prin cer. Erau frumoși, ca toți frații de pe Pământ. Și el știa, încă din vis, că abia așteaptă să se facă dimineață ca s-o îmbrățișeze pe Lala și poate, cu puțin noroc, să se întâlnească cu doi frați cu un cărucior ruginit și un cârlig lung. Le-ar face cu mână și, dacă va avea limonadă la el (și sigur va avea), le-ar da lor sticluța.

Oana Borviz

Înainte de a mă îndrăgosti de cărți mi-au plăcut altele: să pictez, să bricolez, să văd filme. De fapt, am început să citesc cu adevărat în primii ani de liceu, când mi-am dat seama cât de savuroase pot fi momentele în care ești singur cu o carte în mână. De atunci, cititul a devenit un soi de obișnuință care îmi face bine, îmi dă echilibru și mă inspiră. Citește mai mult.

Vezi toate articolele
Vezi toate articolele

Lasă un răspuns